Pages Menu
Categories Menu

AdalbertSf. Adalbert

  • Episcop, martir
  • c.956-997
  • n.: în c.956, Libice nad Cidlinou, Boemia (azi Republica Cehă)
  • d.: la 23 aprilie 997, Pomerania, Polonia
  • 23 aprilie (latin)

„Mă numesc Adalbert, sunt din Boemia prin naştere, călugăr prin profesiune, episcop prin consacrare şi, acum, apostolul vostru prin misiune. Motivul pentru care sunt aici, între voi, este mântuirea voastră, ca să puteţi abandona simulacrele surde şi mute, pentru a-l cunoaşte pe Creatorul, singurul şi adevăratul Dumnezeu; şi crezând în el, să aveţi viaţa şi să obţineţi premiul bucuriilor cereşti în locuinţele veşniciei”[1].

Aşa le-a răspuns Adalbert păgânilor care, la Tenkitten, în ţinutul Prusiei dintre Noget şi Vistula, l-au făcut prizonier împreună cu fratele Gaudenţiu şi un alt monah. La întrebarea păgânilor privind motivul călătoriei lor, Liturgia orelor pune pe buzele sale aceste cuvinte: „Era dorinţa noastră arzătoare să vă dăruim nu numai evanghelia, dar şi vieţile noastre, pentru că ne-aţi devenit foarte dragi”.

S-a născut în jurul anului 956, dintr-un principe boem al nobilei familii Slavnik şi dintr-o mamă germană, Adilburga, rudă a regelui Henric I. A primit numele de Vojciech, care înseamnă ajutor al armatei, şi era destinat vieţii militare, dar încă de mic, o boală l-a adus în pragul morţii, şi atunci părinţii au făcut vot să-l dăruiască lui Dumnezeu pentru a-l putea salva. Pentru a-şi îndeplini promisiunea şi pentru a-l orienta spre cariera ecleziastică, în anul 972, l-au trimis la Magdeburg, pe lângă faimoasa şcoală capitulară, punându-l sub protecţia lui Adalbert, episcopul sfânt al acelui oraş.

Vojciech era un copil inteligent şi cu un aspect plăcut, înclinat spre studiu şi viaţă ascetică. El vedea în votul părinţilor săi manifestarea voinţei lui Dumnezeu şi a unei predilecţii speciale a Mamei lui Isus: ales de Domnul din copilărie pentru o nobilă misiune, dorea să corespundă cu toată disponibilitatea şi angajarea sa. Episcopul, la rândul său, îl vedea în el pe viitorul apostol pentru evanghelizarea Boemiei. Tânărul a corespuns la aşteptările protectorului său, şi atunci când a primit de la el Mirul, a voit să-i preia numele şi de atunci s-a numit Adalbert.

În anul 981, s-a întors în oraşul său natal şi, în acelaşi an, Dithmar, primul episcop al oraşului Praga, l-a hirotonit preot. Mărturia vieţii sale, pregătirea intelectuală, nobleţea casei, totul îl pregătea pentru a-i deveni succesor. Acest lucru s-a petrecut în anul 982. La moartea episcopului, principele Boleslau al Il-lea, clerul şi poporul din Praga l-au ales ca păstor al lor. Împăratul Otto al II-lea a aprobat alegerea şi mitropolitul l-a consacrat în ordinul episcopal, la 29 iunie a anului 983, în scaunul său din Mainz.

Grandioasa sărbătoare a primirii la Praga s-a arătat imediat în contrast cu stilul de viaţă al alesului. El şi-a făcut intrarea în oraş desculţ şi imediat a început să propună evanghelia nu ca pe un rit magic de proclamat în sărbători, ci ca normă de viaţă cotidiană. Clerului i-a recomandat castitatea, guvernanţilor, dreptatea, şi poporului, abandonarea practicilor superstiţioase şi păgâne. Lui Adalbert nu i-a trebuit mult să-şi dea seama că nu era uşor să-şi evanghelizeze poporul. După şase ani de grea osteneală, nereuşind să elimine poligamia, comerţul cu sclavi şi vrăjitoriile, şi neadaptându-se la intrigile familiilor nobile şi la lipsa de ascultare a clerului, s-a considerat incapabil pentru misiunea de păstor şi, în anul 988, a mers la Roma. I-a expus papei Ioan al XV-lea dificultăţile sale, a pus în mâinile sale misiunea de episcop şi a obţinut permisiunea să se retragă în viaţa monastică.

Mai înainte de a se retrage în mănăstire, a întreprins un pelerinaj în Ţara Sfântă. Prima oprire a fost la Montecassino şi apoi în cenobiul din Valleluce, unde l-a întâlnit pe celebrul abate sfântul Nil. Cucerit de viaţa acestor monahi de rit oriental, Adalbert a cerut să fie primit acolo. „Dar abatele Nil, citindu-i pe chip, deja din primele sale cuvinte, marele merit pe care îl avea înaintea lui Dumnezeu – cu toate că spune şi acum că nu-şi va fi amintit să fi văzut până astăzi un tânăr atât de aprins de iubirea faţă de Isus Cristos -, i-a zis: «Fiul meu, te-aş primi cu mare bucurie, dar nu vreau ca această admitere să-mi aducă neplăceri mie şi celorlalţi fraţi ai mei, şi poate nici ţie folos»”[2].

Nil aparţinea ritului grec şi, împreună cu călugării săi, fugise din Calabria pentru a se sustrage din calea arabilor din Sicilia şi fusese primit de călugării de la Montecassino, care i-au dat împrumut mănăstirea din Valleluce aproape de Cassino. O dată cu trecerea timpului, nu putea să-şi permită să ia în ordinul său un episcop de rit latin. Atunci, a scris o scrisoare şi l-a sfătuit pe Adalbert să renunţe la ideea pelerinajului la Locurile Sfinte şi să se întoarcă imediat la Roma pentru a se prezenta abatelui de la Mănăstirea „Sant’Alessio”. Aici ar fi găsit acelaşi stil de viaţă monastică, dar sub protecţia directă a papei, şi nimeni nu ar fi avut curajul să-l critice.

Sant’Alessio de pe Aventino era una dintre mănăstirile cedate de papa Benedict al VII-lea mitropolitului Sergiu din Damasc, fugit din Siria pentru a nu cădea în mâinile mahomedanilor. El restaurase viaţa monastică, cu misiunea de a primi călugării care veneau în pelerinaj la Roma. Pentru aceasta, în ea se aflau călugări greci şi latini şi era foarte apreciat de orientali şi de occidentali. Adalbert a primit sfatul sfântului Nil şi a intrat în această mănăstire. Aici a venit şi fratele Gaudenţiu şi pentru cei doi a început cea mai frumoasă perioadă din viaţa lor. Era în aprilie 990.

Pacea monastică pentru el nu a durat mult. La Praga, situaţia era foarte grea şi evanghelizarea acelui popor se confrunta cu multe riscuri, negăsindu-se un episcop la înălţimea acestei misiuni. Arhiepiscopul de Mainz, după contacte oportune cu nobilii şi poporul praghez, i-a cerut papei să-l trimită din nou pe Adalbert. Acesta a spus că prezenţa sa ar fi inutilă, dacă locuitorii nu vor voi să fie buni creştini. Şi pentru că prezenţa unui episcop în oraş voia să însemne nu numai evanghelizare, dar şi promovare umană, înainte de toate, prin şcoală şi instruirea fiilor de nobili, aceştia au promis împreună cu poporul că îl vor asculta pe păstorul lor.

După acest răspuns şi din ascultare faţă de papă şi faţă de abate, Adalbert şi-a reluat drumul spre ţinutul său. De această dată, însă, avea un plan diferit. Era convins că evanghelizarea putea avea succes numai dacă evanghelizatorii nu ar fi lucrat singuri, ci în comuniune, şi ar fi fost purtătorii carismei monastice. Pentru ca credinţa să se poată înrădăcina în popoarele slave şi germane, nu era suficient să li se anunţe adevărurile creştine, dar trebuia să li se prezinte un stil de viaţă mai nobil şi mai atrăgător faţă de cel trăit până în acel moment.

Adalbert a plecat de la Roma cu un grup de doisprezece călugări, incluzându-l şi pe fratele Gaudenţiu. Sosit în patrie, a fondat abaţia de la Brevnov, care a devenit mai apoi centrul de răspândire al culturii şi al evanghelizării lumii slave. Zelul sfântului episcop nu s-a limitat la Praga, dar a inclus şi Ungaria, unde i-a dat sacramentul Mirului viitorului rege sfânt, Ştefan, şi a făcut ca acesta să se căsătorească cu o principesă creştină, Gisella, sora lui Henric al II-lea, la rândul ei, recunoscută ca sfântă.

Între timp, în ţinutul său avea loc o luptă sângeroasă între două familii: Slavnik, cu rudele sale, şi Premislidi. Intervenţiile sale pentru a stabili pacea au fost inutile, ba, mai mult, aceştia şi-au înăsprit poziţia, deoarece a fost acuzat de favorizarea uneia dintre familii. Adalbert, nevoind să fie amestecat în acest război, a părăsit din nou Praga, în anul 996, şi s-a întors la Roma, în mănăstire. Abatele nu numai că l-a primit, dar i-a încredinţat misiunea de prior, atât de mare era stima de care se bucura printre romani.

Între timp, Otto al III-lea, ajuns la Roma pentru a fi încoronat împărat, l-a cunoscut pe Adalbert şi a rămas impresionat de cultura şi sfinţenia sa. Un om de acel calibru nu putea să rămână „înmormântat” într-o mănăstire romană. Între timp, arhiepiscopul de Mainz se întorcea din nou la muncă, cerând papei şi împăratului să-l trimită din nou pe Adalbert la Praga, ca fiind singura persoană potrivită pentru acea dificilă misiune.

Sărmanul călugăr a trebuit să părăsească din nou Roma şi, pe urma împăratului, să treacă Alpii. În timpul călătoriei, a aflat că cei din dieceza sa nu numai că nu-l mai doreau, dar au ucis chiar unele dintre rudele sale. După ce a rămas pentru un timp alături de Otto al III-lea în calitate de consilier al său, a acceptat invitaţia principelui Micislav să meargă să evanghelizeze Polonia. Aici, opera sa a fost încununată cu succes şi el a ajuns să poarte evanghelia până în Prusia orientală, la Gdansk.

Pe când se afla cu călugării săi la Tenkitten, locuitorii de aici l-au arestat. El îi întărea pe însoţitorii săi în acest fel: „Fraţilor, nu vă întristaţi! Voi ştiţi că suferim aceste lucruri pentru numele Domnului: puterea sa întrece orice putere, frumuseţea sa, orice frumuseţe, tăria sa este de nedescris, milostivirea sa este extraordinară. Ce este atunci mai interesant şi mai frumos decât să ne consumăm viaţa pentru preaiubitul nostru Isus?”[3]

Cuvintele sale au trezit reacţia şefului gărzii, care l-a zdruncinat cu o lovitură de lance. Adalbert a mai avut puterea atunci să ceară în rugăciune ca acele popoare să se regăsească împreună în iubirea faţă de adevăratul Dumnezeu. Era 23 aprilie a anului 997. Cei doi însoţitori ai sfântului au fost eliberaţi printr-o răscumpărare de mare preţ. Principele polonez a răscumpărat, de asemenea, ceea ce a mai rămas din trupul martirului şi a fost înmormântat în oraşul Gniezno. Doi ani după aceea, papa Silvestru al II-lea l-a proclamat sfânt şi, în anul 1000, prietenul său, împăratul Otto al IlI-lea, a ridicat Gniezno la rang de arhiepiscopie.

Pe unde a trecut, Adalbert a semănat mănăstiri şi călugării săi au ştiut să ducă mai departe cu succes opera sa evanghelizatoare.

Note:
[1] Acta Sanctorum, aprilie, III, 186-187.
[2] Din Viaţa sfântului Adalbert, cea dintâi, a abatelui Giovanni Canapario, cum este reluată în: G. Giovannelli, S. Nilo di Rossano, fondatore di Grottaferrata, Badia di Grottaferrata 1966, 208.
[3] G. Giovannelli, S. Nilo di Rossano, fondatore di Grottaferrata, 208.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *