Pages Menu
Categories Menu

Andrei CorsiniSf. Andrei Corsini

  • Episcop
  • 1302-1373
  • n.: în 1302, Florenţa, Italia
  • 6 ianuarie (latin)

Andrei, fiul unei familii notabile din Florenţa, familia Corsini, s-a născut în anul 1301, anul în care Dante Alighieri era alungat din cetatea sa, împărţită în tabere şi pradă unor grave tulburări. Înainte de naştere, mama lui spusese că în vis l-a văzut pe fiul ei cu înfăţişarea unui lup ce s-a transformat în miel. Se pare că, într-adevăr, în tinereţe, Andrei a fost „un cap înfierbântat”, un lup, sau, mai bine zis, un leu tânăr, cum s-ar putea spune pentru a defini acel tip de tânăr arogant, cheltuitor şi leneş. Cu toate acestea, în larma veselei şi certăreţei Florenţe, a auzit glasul Duhului Sfânt, care îl chema irezistibil la viaţa de jertfă şi pace din mănăstirea Carmelitană.

Un unchi al său a încercat cu toate mijloacele să-l readucă acasă, pregătindu-i o strălucită căsătorie. Andrei i-a răspuns: „Ce-mi vor folosi toate bunurile, dacă apoi îmi voi pierde pacea sufletului?” Sub umila rasă călugărească purta un ciliciu [1] care-i producea o permanentă suferinţă; fiind însărcinat cu misiunea de elemosinier al mănăstirii, el mergea din poartă în poartă cerând de pomană, fără să evite casele în care altădată intrase ca să petreacă cu prietenii săi. Între timp, a fost sfinţit preot şi trimis să-şi completeze studiile la Universitatea din Paris.

Din perioada petrecută la Paris s-a întors mai pregătit şi mai călit, nu numai din punct de vedere cultural, dar şi spiritual. Biografii săi istorisesc cum, de-a lungul drumului de întoarcere, la rugăciunea lui Andrei s-au săvârşit mai multe vindecări minunate.

A ajuns la Florenţa pe vremea când în oraş bântuia o îngrozitoare epidemie de ciumă, descrisă de Boccacio în cărţile sale. În 1348, este ales superior provincial în cadrul Ordinului Carmelitan; după doi ani, murind din pricina ciumei episcopul de Fiesole, Andrei a fost chemat să-i urmeze în episcopat. A încercat să se sustragă de la această însărcinare, de care se considera nevrednic, fugind la un schit foarte îndepărtat, dar a fost descoperit de un copil.

Andrei a interpretat acest fapt ca un semn din partea lui Dumnezeu şi a primit să fie consacrat episcop. Timp de douăzeci şi patru de ani a păstorit la Fiesole, dar nu întotdeauna cu blândeţea mielului, severitatea vieţii sale şi dăruirea lui totală pentru slujba Domnului pricinuind adesea necazuri celor ce nu puneau suflet în împlinirea misiunii de slujitori ai Domnului. Cei săraci însă s-au bucurat din plin de bunătatea sa. Dragostea sa de pace l-a făcut să intervină deseori pentru încetarea luptelor fratricide dintre comunele [2] toscane; a ajuns chiar şi la Bologna, trimis de Papa Urban al V-lea să încerce a aduce împăcare între locuitorii incitaţi la tulburare de către familia Visconti; drept mulţumire, aceştia l-au aruncat în închisoare. A murit la 6 ianuarie 1373 şi trupul i-a fost înmormântat în Biserica florentină „del Carmino”. A fost canonizat în anul 1629. Amintirea şi cinstirea Sfântului Andrei Corsini rămân izvor de lumină şi încurajare pentru creştinul ce se străduieşte să părăsească un trecut trist pentru a păşi pe calea unei vieţi sfinte.

Deoarece unul dintre apostolii Domnului nostru Isus Cristos a purtat numele de Andrei, acest nume a devenit foarte răspândit printre creştini. El face parte dintr-un grup de cuvinte care are la bază cuvântul aner= om, bărbat cu forma la genitiv andros = al omului, referindu-se la calitatea de bărbat. De aici au derivat cuvintele: andreia = bărbăţie, curaj, şi andreios = curajos. Creştinii folosesc cu bucurie acest cuvânt care le aminteşte de Sfântul Andrei Apostolul şi de curajul pe care l-a dovedit când, după cum ne spune tradiţia, răstignit (legat) fiind pe cruce, timp de trei zile, nu a încetat să-l laude pe Cristos; de asemenea, numele Andrei invită la urmarea cuvintelor Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu forţă şi cei curajoşi ajung să se bucure de ea”.

Note
[1] Ciliciu = cămaşă aspră, purtată direct pe corp.
[2] În vremea aceea, oraşele mari, împreună cu localităţile învecinate, se constituiau în „comune” care dispuneau de oarecare independenţă, dar care, din nefericire, se aflau aproape întotdeauna în războaie.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *