Pages Menu
Categories Menu

Apariţia Fecioarei Maria la LourdesApariţia Fecioarei Maria la Lourdes


Faptele amintite în comemorarea aceasta s-au petrecut într-o mică localitate de la poalele munţilor Pirinei, localitate numită Lourdes, în anul 1858. În ziua de 11 februaire, tânăra Bernadeta Soubirous, în vârstă de 14 ani, dintr-o familie foarte modestă şi retrasă, împreună cu sora ei şi o vecină de o seamă cu ele au pornit să adune câteva braţe de crengi uscate, în apropiere de stânca Massabielle. Pentru aceasta trebuiau să treacă cu piciorul apa pârâului Gave. Bernadeta, fiind suferindă de astm, a rămas în urmă, gândindu-se că nu ar fi bine să intre cu picioarele în apa rece.

Deodată, auzi un vuiet ca de vijelie ce clatină copacii; îşi ridică ochii şi uimită observă că din peştera din faţa ei „o doamnă” îmbrăcată în alb, încinsă cu o panglică azurie, cu înfăţişare strălucitoare, o privea şi îi surâdea. Doamna avea în mâini un şir de mătănii pe care le strecura printre degete; Bernadeta scoase şi ea rozarul pe care îl purta totdeauna la dânsa şi se rugară împreună a treia parte din rozar. Când celelalte două s-au întors cu lemnele adunate, au găsit-o pe Bernadeta parcă strălucind de mulţumire. Le-a spus ce s-a întâmplat, şi toate trei s-au hotărât să nu spună nimănui nimic, dar a doua zi să vină din nou şi să controleze mai cu atenţie peştera. După ce au ajuns acasă, sora Bernadetei a destăinuit părinţilor cele întâmplate; aceştia le-au interzis aspru să mai meargă acolo, dar la rugăminţile Bernadetei au cedat. Apariţia s-a repetat în ziua de 18 februarie.

Doamna a surâs blând când Bernadeta, învăţată de prietenele ei, a stropit cu apă sfinţită spre locul arătării; apoi a vorbit: „Vreţi să fiţi bună şi să veniţi aici timp de 15 zile…? Nu vă promit să vă fac fericită în această lume, ci în cealaltă.” În cursul apariţiilor care au urmat, Doamna i-a cerut Bernadetei să se roage pentru păcătoşi şi să îi îndemne pe cei credincioşi să facă pocăinţă.

La 25 februarie a invitat-o să bea apă dintr-un izvor, arătându-i locul unde se află. Nu era nici un strop de apă. Bernadeta a răscolit cu degetele pământul pietros; un fir subţire de apă şi-a făcut apariţia şi încet, încet se adună în gaura săpată. Bernadeta a băut o înghiţitură şi s-a spălat pe faţă; era izvorul apei minunate de la Lourdes. În ziua de 2 martie, Doamna i-a spus copilei să le comunice preoţilor dorinţa ei de a se face o procesiune şi a se construi o capelă în acel loc. Parohul Peyramale s-a arătat cu totul neîncrezător şi a tratat-o foarte aspru pe Bernadeta: „Spune-i acelei Doamne să îşi spună numele”. În ziua de 25 martie Doamna a dat răspunsul: „Eu sunt Neprihănita Zămislire”.

Cu patru ani înainte, Papa Pius al IV-lea proclamase dogma Zămislirii fără de păcatul strămoşesc a Preacuratei Fecioare Maria; acum Maria arăta titlul prin care dorea să fie onorată. Mulţimi tot mai numeroase au început să se îndrepte spre locul acestor întâmplări. Autorităţile au interogat-o şi au ameninţat-o pe Bernadeta şi au interzis accesul la grotă; după multe cercetări, drumul la grotă a fost lăsat liber, chiar din ordinul împăratului Napoleon al III-lea. Fapte minunate, vindecări miraculoase, transformări sufleteşti neaşteptate, toate verificate cu atenţie nu numai de Biserică, ci şi de o comisie medicală formată din 30 de persoane, dovedeau că în acel loc Dumnezeu îşi arăta mila şi puterea într-un mod deosebit. Şi astăzi, după mai bine de o sută de ani, mulţimi nenumărate se îndreaptă spre apa firavului izvor pentru a experimenta „miracolul Lourdes-ului”: bucuria împăcării cu viaţa, cu oamenii, cu Creatorul.

Cuvântul „penitenţă”, „pocăinţă”, insistent repetat de „Doamna de la Lourdes”, sună parcă straniu şi de neînţeles; în realitate este de fapt lucrul de care avem trebuinţă mai mult chiar decât de medicamentul contra cancerului. Pentru omul căzut în noroi, dacă doreşte să îşi reia înfăţişarea demnă, cel mai necesar lucru este să se spele pe faţă, pe ochi, pe mâini. Penitenţa sau pocăinţa cuprinde actele, deprinderile prin care ne scăldăm sufletul de noroiul egoismului, lăcomiei, aroganţei, senzualismului. Mama noastră ştie bine de ce avem trebuinţă şi de aceea nu încetează să ne strige: „penitenţă, penitenţă, penitenţă!”

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *