Pages Menu
Categories Menu

ApoloniaSf. Apolonia

  • fecioară, martiră
  • ??-c.249
  • d.: în c.249, Alexandria, Egipt
  • 9 februarie (latin)

Între anii 243-249, Imperiul Roman a fost condus de împăratul Filip Arabul, om cu vederi largi, care le-a acordat creştinilor o perioadă de linişte, după persecuţiile îndreptate împotriva lor până atunci. Totuşi, în ultimul an, au avut loc unele evenimente triste, ce au dovedit că aversiunea împotriva creştinismului nu era stinsă, cel puţin în provincii mai îndepărtate. Despre acestea ne vorbeşte episcopul de Alexandria, Dionisie, într-o scrisoare către Fabian din Antiochia. Un impostor din Alexandria, „ghicitor înrăit şi poet fără talent”, aţâţase populaţia, întotdeauna gata de a se agita, şi provocase o revoltă împotriva creştinilor, revoltă în care mulţi urmaşi ai lui Cristos au fost biciuiţi şi bătuţi cu pietre.

O tânără fecioară, cu numele Apolonia, mai înainte de a fi arsă de vie, a fost supusă unor chinuri îngrozitoare. „Toţi se reped în casele creştinilor” – scrie cu amărăciune Dionisie; „fiecare intră la cei pe care îi cunoaşte, sau la vecini, prădând şi devastând; iau în cutele hainelor obiectele de preţ, iar pe cele fără valoare le aruncă sau le dau foc. S-ar crede că este o cetate cucerită şi jefuită de duşmani”. În această învălmăşeală au prins-o şi pe minunata fecioară Apolonia, acum destul de înaintată în vârstă. Au lovit-o atât de crunt peste maxilare, încât i-au căzut toţi dinţii. Apoi, aprinzând un rug în afara cetăţii, au ameninţat-o că o vor arunca în foc dacă nu va rosti împreună cu ei cuvinte de blestem. Apolonia îi roagă să o lase liberă câteva momente; îndată ce au dezlegat-o, Apolonia se aruncă singură peste rugul aprins şi este consumată de flăcări. Apolonia avea 40 de ani. Moartea ei, prin aspectul de sinucidere, a ridicat problema dacă este permis ca cineva să-şi provoace moartea pentru a nu ajunge să-şi renege credinţa. Un ecou al acestei întrebări apare şi în cartea De civitate Dei a Sfântului Augustin, care însă nu-şi exprimă părerea. Având în vedere că ceea ce a atras ura împotriva Apoloniei a fost tocmai activitatea ei deosebită în sânul comunităţii creştine, gestul şi viaţa ei nepătată au trezit admiraţie şi devoţiune chiar dincolo de marginile provinciei în care şi-a consumat martiriul; în acest timp, cultul ei s-a răspândit atât în Orient, cât şi în Occident.

În diferite cetăţi din Europa s-au înălţat biserici în cinstea ei. La Roma, i-a fost dedicată o biserică, astăzi dispărută, lângă Bazilica „Sf. Maria”, în Transtevere.

În legătură cu viaţa ei, despre care nu mai avem alte cunoştinţe, legenda a ţesut istoria neverosimilă despre tânăra fiică a unui rege, care a fost ucisă de însuşi tatăl ei, pentru că a trecut la creştinism. Dar dincolo de legendă, care a avut un mare rol în popularitatea acestei sfinte, invocată îndeosebi pentru îndepărtarea durerilor de dinţi, rămâne viu exemplul său de generoasă şi necondiţionată dăruire a vieţii pentru Cristos.

Prenumele legate de numele zeului Apollo sunt foarte vechi şi foarte răspândite. Creştinii le-au folosit cu plăcere, deoarece la origine pornesc de la un cuvânt care înseamnă „poartă a fortăreţei”. Însuşi Apollo era numit de greci „portarul” – iar la romani există verbul apelloapellere = a trage la mal, a te apropia de poarta de intrare a unui ţinut. În lumina acestei origini a cuvântului, numele Apolonia ne poate aminti că, prin credinţă, suntem chemaţi să ajungem la poarta (uşa) care este Cristos. De asemenea, cuvântul şi ideea de poartă ne îndeamnă să deschidem sufletul nostru lui Cristos care vrea să ne aducă harul său; Apolonia i-a oferit această ospitalitate lui Dumnezeu devenit om. „Fii poartă care primeşti. Fii poartă care se deschide. Fii poartă vie. Fii poartă care, zi şi noapte, şopteşte: «Te aşteptăm»”.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *