Pages Menu
Categories Menu

AugustinSf. Augustin

  • Episcop, Doctor al Bisericii
  • 354-430
  • n.: la 13 noiembrie 354, Tagaste, Africa de Nord
  • d.: la 28 august 420, Hippona, Africa de Nord
  • 28 august (latin)

“Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Şi iată că tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară, şi acolo te căutam. Şi eu, nenorocitul, mă avântam spre lucrurile frumoase create de tine. Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile care, dacă nu ar fi fost în tine, nici nu ar fi existat. M-ai chemat, ai strigat, ai învins surzenia mea. M-ai străfulgerat cu lumina ta şi, în sfârşit, mi-ai vindecat orbirea. Ai răspândit asupra mea parfumul tău, şi eu l-am inspirat, şi acum te doresc pe tine. Te-am gustat, şi acum mi-e foame şi sete de tine. M-ai atins, şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta”[1].

Cu aceste cuvinte, Augustin face sinteza celor două perioade ale vieţii sale: mai întâi preocuparea plină de nelinişte a celui care, căutând calea, a comis multe erori; apoi, o dată aflată calea, dorinţa arzătoare de a ajunge la scop pentru a-l putea îmbrăţişa pe cel iubit.

 “Doar un copil şi deja mare păcătos”

Augustin s-a născut la Tagaste, în Numidia, la 13 noiembrie 354, dintr-o familie de clasă medie. Tatăl său, pe nume Patriciu, era membru în Consiliul Local şi avea un caracter afectuos, cu excepţia unor ieşiri mânioase ce creau în casă un apăsător climat de tăcere. Prima în privinţa tăcerii era Monica. Femeie inteligentă şi iscusită, ştia cum să controleze ieşirile soţului şi, la momentul potrivit, obţinea mereu cea ce era mai bine pentru familia ei. Patriciu, din partea sa, era mândru de acest lucru, şi de aceea o iubea cu multă afecţiune. Ea era creştină ferventă, el, un simplu catecumen; s-a botezat doar spre sfârşitul vieţii, urmând un obicei comun în acel timp. Din căsătoria lor s-au născut, în afara lui Augustin, Navigiu şi o soră care, rămasă văduvă, a devenit responsabilă de mănăstirea feminină din Hippona.

Încă de mic, Augustin era înclinat spre studiu şi, deşi dovedea o inteligenţă ascuţită, a avut o experienţă traumatizantă cu primul său maestru. Nu-i plăcea greaca, deoarece aceasta îl constrângea să înveţe pe de rost cuvintele, şi cu atât mai puţin îl atrăgea matematica, ce-l obliga să repete până la plictiseală că doi şi cu doi fac patru. Îi plăcea însă foarte mult să se joace cu tovarăşii săi, uitând de studiu. Din acest motiv, adeseori avea mâinile umflate din cauza vergilor primite la şcoală din partea severului său maestru. Pentru a-şi satisface dorinţele sale de copil, fura din casă din mâncărurile mai alese şi alte lucruri pe care le dădea tovarăşilor săi, pentru a-i avea însoţitori de joacă, chiulind de la şcoală. Acasă se comporta bine, pentru că îşi iubea mama care, cunoscându-i pungăşiile, căuta să-l corijeze fără să-l exaspereze. O copilărie destul de vioaie, dar nu plină de cine ştie ce păcate, aşa cum ne-ar putea face să credem frazele pe care el le-a scris în Confesiuni, unde declară că era un mare păcătos încă de mic. Păcatele adevărate au început mai târziu.

După ce s-a terminat prima perioadă de studii, a avut un an întrerupere, şi chiar şi pentru el lenea a devenit mama tuturor viciilor: s-a alăturat unui grup de destrăbălaţi de aceeaşi vârstă, împreună cu care au făcut de toate. Fiind împreună, aceştia povesteau isprăvile lor şi el însuşi inventa fapte similare pentru a nu fi mai prejos. Sfaturile mamei îl atingeau la inimă, dar nu se simţea în stare să se întoarcă. Monica a început să verse lacrimi pentru un fiu ce părea că se îndepărtează foarte mult de credinţa în care ea l-a educat. Bine măcar că, în urmă cu un an, în timpul unei boli grave, el a refuzat îndemnul de a fi botezat, pentru că acum ar fi fost un renegat. Între timp, un om bogat, prieten al familiei şi admirator al inteligenţei lui Augustin, s-a oferit să-i plătească studiile la Cartagina. “Ce noroc! – s-a gândit mama -, în sfârşit, va părăsi tovărăşiile rele şi îşi va ocupa timpul cu şcoala”. De fapt, lucrurile s-au îndreptat, dar numai puţin.

Mergea la şcoală, dar după ce-şi asculta maestrul care prezenta un argument sau altul, el nu mai găsea şi motivaţia să revină şi să asculte repetându-se mereu aceleaşi lucruri. Era mai atrăgător să meargă la teatru şi să-i asculte pe actori. La Cartagina, existau posibilităţi mari de a se distra cu femeile: în fiecare zi, se putea vizita o nouă casă de toleranţă. În această privinţă, Augustin a găsit o soluţie mai bună. Impresionat de frumuseţea şi de delicateţea unei tinere, a luat-o în casa lui ca servitoare: nu s-ar fi putut căsători cu ea, conform cu legea romană, deoarece era dintr-o clasă socială inferioară, dar ea rămas mai bine de paisprezece ani tovarăşa lui iubită. Fidelitatea a fost reciprocă şi din iubirea lor s-a născut şi un fiu.

În căutarea adevărului

Augustin avea o inimă foarte sensibilă. Era mişcat până la lacrimi citind istoria Didonei, descrisă de Virgiliu, dar cartea care l-a impresionat cel mai mult în această perioadă a fost Hortensius (operă pierdută), de Cicero. S-a convins de vanitatea lucrurilor acestei lumi în comparaţie cu adevărata înţelepciune. Dar unde s-o găsească? Religia învăţată de mama sa îi apărea ca o “superstiţie puerilă”. Mai târziu, va spune: “Nenorocitul de mine, care, considerându-mă potrivit să zbor, am părăsit cuibul (credinţei) şi am căzut înainte de a-mi lua zborul”[2]. Lectura Scripturii nu spunea nimic minţii sale raţionaliste şi a căutat adevărul printre manihei. În maniheism, însă, nu a aflat niciodată răspunsul cert la setea sa de adevăr. Când vorbea cu cineva dintre maeştrii lor şi îl punea la colţ, auzea spunându-i-se că un anume Faust, episcop al lor, la Milevi, ar fi putut să-i îndepărteze orice dubiu. A aşteptat cu nelinişte această întâlnire, dar când ea a avut loc, în 382, la Cartagina, Augustin, deşi a admirat modul strălucit de a vorbi al maestrului maniheu, nu a fost câtuşi de puţin convins, şi atunci a început să se îndepărteze de maniheism.

Terminându-şi studiile, mai întâi a deschis o şcoală în oraşul său natal, apoi s-a transferat ca profesor la Cartagina. Aici, şi-a realizat visul de a putea merge la Roma. Iubindu-şi foarte mult mama şi văzând-o cum suferă din cauza cotiturii ce a avut loc în viaţa sa, s-a gândit că, mergând departe, ar fi putut, pe de o parte, să micşoreze durerea amândurora, iar, pe de altă parte, să progreseze în cariera sa. Printr-o manevră, a reuşit să-şi înşele mama care voia să-l urmeze şi a plecat spre capitala imperiului. La Cartagina, elevii erau indisciplinaţi, la Roma, erau escroci, deoarece, după ce l-au ascultat cu atenţie pe învăţătorul venit din Africa, au dispărut în masă în momentul când trebuiau să facă plata cu care se înţeleseseră. La Roma, însă, a avut posibilitatea de a-i cunoaşte mai bine pe manihei şi şi-a dat seama că până şi aceia care în public afişau o viaţă ireproşabilă şi castă, în privat, trăiau o viaţă decăzută. A rămas dezgustat de acest lucru, şi acolo a abandonat pentru totdeauna maniheismul.

După ce a trecut examenul recitării ca maestru de retorică, s-a transferat la Milano, unde, pe neaşteptate, s-a întâlnit cu mama sa, care îl ajunsese din urmă. Acum ajunsese sceptic: “Nu mai credeam că este posibil să găsesc calea vieţii”, şi mama nu a avut o altă armă pentru a-l apăra, decât rugăciunea însoţită de lacrimi. A rămas alături de fiul ei, fără să-i impună ceva, ca un înger protector.

Convertirea

Ajuns la Milano, s-a prezentat episcopului, conform obiceiului social, mai înainte de a-şi începe lecţiile, dar mai apoi, auzind vorbindu-se aşa de bine despre acest om al Bisericii şi despre predicile sale, s-a dus într-o zi să-l asculte din pură curiozitate de literat. A rămas cucerit: Ambroziu nu era numai un strălucit orator, dar prezenta cuvântul lui Dumnezeu într-o formă pe care el nu şi-a închipuit-o niciodată, şi religia creştină a început să strălucească într-o lumină nouă în ochii săi. Şi atunci, s-a înscris la catecumenat.

În acelaşi timp, a descoperit viaţa călugărilor din jurul oraşului Milano. Într-o zi, cineva din aceeaşi regiune, Pontician, i-a dat Viaţa sfântului Anton, scrisă de sfântul Atanasiu. În mintea sa nu mai existau dubii în privinţa credinţei creştine şi era dispus chiar să renunţe la bogăţiile şi onorurile acestei lumi; nici nu considera că este prea greu să trăiască o căsătorie după legile evangheliei. Lupta sa era purtată între chemarea pe care o simţea foarte puternică pentru castitatea perfectă, conformă cu sfatul apostolului Paul, şi conştiinţa clară a fragilităţii în acest sector. “Eram foarte sigur – scria el – că ar fi fost mai bine să mă consacru iubirii tale, decât să cedez pasiunilor mele: primul lucru îmi plăcea şi mă cucerea; al doilea mă provoca şi mă atrăgea”[3].

Pontician, care îi vorbise despre viaţa castă a călugărilor, abia ieşise din casă, când Augustin a simţit nevoia să stea deoparte şi să plângă. A luat cu sine cartea cu scrisorile sfântului Paul şi a mers în grădină. În timp ce dădea frâu liber plânsului, a auzit o voce care părea că provenea de la o casă vecină: “Ia şi citeşte; ia şi citeşte!” Pentru el a fost ca o voce venită din cer; a deschis cartea la întâmplare şi a citit: “Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos. Şi să nu aveţi grija trupului, spre a-i împlini poftele”[4].

Ceva profund s-a petrecut înlăuntrul său: “M-a străfulgerat în inimă, pe neaşteptate, o lumină senină, care a făcut să dispară tot întunericul incertitudinii”. Simţea o forţă nouă, un dar mare şi gratuit, care avea să-l însoţească toată viaţa: “Tu m-ai întors cu totul spre tine, convingându-mă să nu caut nici soţie, nici altă speranţă în lume”[5]. Era în vara anului 386. Când fiul şi-a făcut cunoscută decizia mamei sale, Monica, aceasta nu a ştiut cum să-i mulţumească lui Dumnezeu care o ascultase dincolo de aşteptările sale.

După ce a renunţat la catedră, Augustin s-a retras într-o casă de ţară, la Cassiciaco, împreună cu mama şi cu prietenii săi mai apropiaţi: “Mama (căreia îi datorez tot ceea ce sunt), fratele Navigiu, Trigenţiu şi Licenţiu, concetăţeni şi discipoli ai mei… Lastidianus şi Rusticus, verii mei… şi era şi fiul meu, Adeodat” şi, evident, Alipiu[6]. În conversaţiile lor filozofice şi spirituale, Augustin a voit întotdeauna să o aibă alături pe mama sa, deoarece din gura ei ieşeau cuvinte de înţelepciune. La începutul Postului Mare a anului 386, s-au întors la Milano, pentru a urma pregătirea proximă pentru Botez, pe care l-a primit, împreună cu fiul său şi cu Alipiu, în noaptea de Sâmbăta Sfântă a acelui an, din mâinile lui Ambroziu, “pe care îl venerez – spune Augustin – ca pe un tată, deoarece m-a renăscut… în Cristos Isus”.

Întoarcerea în Africa

După ce s-a sfătuit cu mama şi prietenii săi, s-a hotărât să se întoarcă în Africa şi să folosească bunurile rămase de la tatăl său pentru a construi o mănăstire unde să trăiască “după regula apostolică”. Spre sfârşitul verii, a părăsit Milano şi a ajuns la Ostia. Aici au închiriat o casă, pentru a se odihni mai înainte de a se îmbarca, dar mama s-a îmbolnăvit grav şi, după ce a contemplat împreună cu fiul un crâmpei de paradis, a murit. Misiunea ei se împlinise, acum începea aceea a fiului. După ultimul rămas-bun luat de la mama sa, s-a întors la Roma, şi acolo a petrecut un an întreg, în dorinţa de a aprofunda credinţa în locul unde fericiţii apostoli Petru şi Paul şi-au vărsat sângele. Aici a scris două cărţi despre maniheism: “Aflându-mă la Roma deja botezat, şi neputând suporta în tăcere aroganţa maniheilor, care se lăudau cu falsa şi amăgitoarea continenţă şi abstinenţă pentru a-i amăgi pe cei naivi, care erau preferaţi adevăraţilor creştini cu care nici pe departe nu se pot compara, am scris două cărţi, una despre obiceiurile din Biserică şi cealaltă despre obiceiurile maniheilor”[7].

Întors la Tagaste, în 388, şi-a vândut bunurile, dând banii primiţi săracilor şi, împreună cu câţiva tovarăşi, între care Alipiu, Evodiu, şi Adeodat, a început, în afara oraşului, viaţa monastică. Dar concetăţenii săi se îngrămădeau tot mai mulţi la porţile casei lor sărăcăcioase, pentru a-i cere sfat şi ajutor lui Augustin, şi acest lucru făcea aproape imposibilă reculegerea necesară noii vieţi. Atunci s-a luat hotărârea de a alege un alt loc, şi Augustin s-a dus să-l caute în apropiere de Hippona. Aici, a intrat în bazilica creştină unde episcopul Valeriu adunase comunitatea pentru a-l alege pe preotul care avea să-l ajute îndeosebi în oficiul predicării.

Episcop de Hippona

Când creştinii şi-au dat seama de prezenţa călugărului, l-au luat cu forţa şi l-au dus înaintea episcopului, pentru ca acesta să-l consacre preot. În acele timpuri, vocaţia nu era niciodată o problemă particulară şi voinţa poporului era voinţa lui Dumnezeu. Augustin nu a avut timp nici măcar să se gândească şi a şi ajuns preot. Hippona avusese un mare noroc. Activitatea lui Augustin a fost foarte rodnică. Primul lucru pe care l-a făcut a fost transferarea mănăstirii sale la Hippona, pentru a-şi continua alegerea de viaţă; apoi, şi-a împlinit cu mare competenţă toate sarcinile pe care, încetul cu încetul, episcopul i le încredinţa cu o încredere nelimitată. La un moment dat, Valeriu s-a temut că o altă Biserică, având nevoie de un episcop, putea să-l fure pe Augustin. Din mănăstirea sa deja fusese luat Alipiu, pentru a fi episcop de Tagaste şi Profuturus de Cirta. A adunat atunci poporul şi l-a făcut să jure că, la moartea sa, îl vor alege ca succesor pe Augustin şi, chiar dacă legile acelui timp nu permiteau să existe doi păstori în aceeaşi Biserică, el l-a consacrat episcop. În scurt timp, Valeriu a murit şi Augustin îi va lua locul.

Activitatea de păstor

Prima sarcină a oricărui episcop era aceea de a asculta persoanele care veneau la el: să dea audienţe. El îi aştepta pe toţi, uneori petrecea zile întregi, dăruindu-se cu egală angajare bogaţilor şi săracilor, celor înţelepţi şi celor ignoranţi. O altă misiune era aceea a predicării, şi aici el era un adevărat maestru. Nu numai că se făcea ascultat, dar ştia chiar şi să scrie, şi cărţile sale erau foarte căutate atât în Bisericile africane, cât şi în toate Bisericile de limbă latină. A avut, de asemenea, înţelepciunea de a consacra timp şi pentru formarea persoanelor care, la rândul lor, trebuiau să-i instruiască pe alţii, începând cu călugării săi.

Activitatea episcopală nu-i permitea să trăiască o viaţă monastică normală, şi atunci, după exemplul lui Eusebiu de Vercelli şi a lui Ambroziu de Milano, a fondat pentru sine o mănăstire de clerici, unde cea mai mare parte a Bisericilor africane veneau să-şi ia păstorii de care aveau nevoie. Regula pe care a scris-o pentru mănăstiri a devenit celebră pretutindeni şi din ea se vor inspira multe ordine călugăreşti în veacurile următoare. Pe modelul celui din Hippona, monahismul s-a răspândit aproape în toate Bisericile din Africa, în trei forme: pentru bărbaţi, în general, laici, pentru femei şi pentru clerici.

O activitate episcopală pentru care nu părea a fi făcut era administrarea bunurilor. El ar fi voit să vândă toate bunurile Bisericii pentru a trăi numai din pomenile credincioşilor, dar consilierii săi şi comunitatea nu i-au permis acest lucru. S-a convins atunci că trebuia să le administreze şi să le administreze bine. Nu avea vocaţie nici pentru construcţii, dar când acestea erau necesare, el le încredinţa persoanelor de încredere: aşa au apărut diferitele biserici şi o casă de primire pentru pelerini. În privinţa donaţiilor pe care credincioşii le făceau Bisericii, el urma această normă: nu le accepta dacă donatorul îi dezmoştenise pe proprii fii sau dacă erau în curs acţiuni juridice; le accepta dacă donatorul nu avea fii sau dacă, de acord cu ei, în repartizarea bunurilor, îl considera pe Cristos ca un moştenitor, ca pe unul dintre fii. O dată i s-a oferit o flotă de nave, dar el a refuzat-o, motivând astfel: “Nu vreau ca Biserica să devină o societate navală”. Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor extraordinare ale săracilor, îşi folosea arta oratorică şi aduna bani, alimente şi haine. În momente de sărăcie generală, el a folosit chiar vasele sacre pentru răscumpărarea prizonierilor.

Episcop al Bisericii

Faima episcopului de Hippona se răspândise în toată lumea cunoscută pe atunci şi intervenţia sa hotărâtă era cerută în toate Bisericile africane, care erau în pericolul dispariţiei din cauza ereziilor. Maniheismul pe care l-a condamnat întotdeauna şi care mereu se ridica ameninţător a primit o lovitură mortală din partea lui Augustin care, cunoscându-l din interior, a ştiut să-l demaşte atât în aspectul filozofic şi teologic, cât şi în acela al falsei sale moralităţi. Mult mai dură a fost lupta împotriva donatismului. Ieşit la iveală prin opera episcopului Donatus, el visa la o Biserică alcătuită din suflete curate şi îi excludea de la comuniunea sa pe cei care, în timpul persecuţiilor, au arătat slăbiciune sau au comis păcate grave după Botez. Până şi sacramentele administrate de aceste persoane erau considerate invalide şi trebuiau să fie repetate. Fanatismul a crescut până la a se organiza bande armate ce îi atacau şi distrugeau pe cei care nu erau de partea lor.

Scrierile lui Augustin au fost determinante, mai presus de toate, pentru iluminarea creştinilor catolici şi a autorităţilor civile, în aşa fel încât influenţa donatiştilor s-a restrâns încetul cu încetul şi, o dată cu invazia vandalilor, ei au dispărut cu totul. O altă erezie, încă şi mai primejdioasă, pe care Augustin a trebuit s-o combată, a fost aceea a pelagienilor. Ei fundamentau mântuirea numai pe forţele umane, punând harul pe planul doi. Intervenţiile episcopului de Hippona nu numai că i-au ajutat pe păstorii timpului să înţeleagă eroarea, dar vor determina şi în viitor orientarea teologiei catolice în acest domeniu. Augustin experimentase că începutul credinţei este darul lui Dumnezeu şi era convins că la fel era şi perseverenţa finală, şi făcea cunoscut că intervenţiile harului divin sunt întotdeauna armonizate într-un mod minunat cu deplinul respect al libertăţii umane.

Sfârşitul lumii?

Augustin, care visase o Biserică în pace şi în mod armonios răspândită pe faţa pământului, a văzut dintr-o dată venind asupra Africii violenţa vandalilor chemaţi din Spania de un general creştin. După ce au răspândit pretutindeni oroare şi moarte, de trei luni asediau Hippona. Sfântul episcop avea impresia că a sosit sfârşitul lumii. El a murit la 28 august 430. În sfârşit, putea să contemple pe deplin acea lumină care este, în acelaşi timp Adevăr şi Iubire. El scrisese că nu era vorba despre “acea lumină pământească şi vizibilă ce străluceşte înaintea privirii fiecărui om. Ba, mai mult, aş exprima foarte puţin dacă s-ar crede că era doar o lumină mai puternică decât cea comună, sau atât de intensă, încât pătrunde orice lucru. Era o altă lumină, mult diferită de toate luminile lumii create. Ea nu stătea deasupra minţii mele aşa cum stă uleiul deasupra apei, nici cum cerul se întinde deasupra pământului, ci era o lumină superioară. Era lumina care mă crease… O, veşnic adevăr şi adevărată iubire şi veşnicie iubită!”

Augustin, omul adevărat al tuturor timpurilor, păcătosul care a devenit un mistic, necredinciosul care l-a primit pe Cel Inaccesibil (cu puterile umane), s-a cufundat pentru totdeauna în Iubirea pe care a căutat-o atât de mult. Şi omenirea, după atâtea veacuri, continuă încă să-l admire.

Note:
[1]Augustin, Confesiuni, 10, 27.
[2] Id., Sermo 51, 5, 6.
[3] Id., Confess. 7, 5, 12.
[3] Rom 13,13-14.
[5] Augustin, Confess. 8, 12, 28, 30.
[6] Id., De beata vita, 6.
[7] Id., Confess. 7, 10.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Biografii: varianta 1 / varianta 2

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *