Pages Menu
Categories Menu

Bartolomea CapitanioSf. Bartolomea Capitanio

  • 1807-1833
  • n.: la 13 ianuarie 1808, Lovere, Bergamo, Italia
  • d.: la 26 iulie 1833, Lovere, Bergamo, Italia
  • 26 iulie (latin)

Sfânta Bartolomea Capitanio s-a născut în Lovere, la data de 13 ianuarie 1807, iar părinţii săi se numeau Modesto şi Caterina Canossi – o familie cu condiţii modeste. Bartolomea creşte sub grija unei mame plină de iubire şi bună. Ea a avut o copilărie destul de senină chiar dacă a avut de suportat moartea a doi frăţiori mai mici. Tatălui îi place cam mult barul, vinul, şi uneori e chiar agresiv; asta aduce multă suferinţă în familie.

Ecoul dureros al acestei situaţii pătrunde în inima Bartolomeei şi o predispune încă din copilărie şi adolescenţă să-şi unească propriile suferinţe cu acelea ale lui Isus răstignit şi să se deschidă compasiunii pentru fragilităţile şi mizeriile altora.

Bartolomea este inteligentă, doreşte să-şi însuşească cunoştinţe cât mai multe, iar mama o încredinţează şcolii surorilor clarise reintrate de puţin timp în mănăstirea din Lovere, după dureroasa expulzare din timpurile napoleoniene. În şcoală îşi însuşeşte cu promptitudine tot ce i se oferă, îşi controlează temperamentul său puternic şi volitiv, se angajează cu fervoare în practicarea virtuţilor, trăieşte o adevărată prietenie cu colegele şi învăţătoarea ei, se deschide farmecului sfinţeniei pe care îl inspiră şi surorile clarise cu mărturia ei de viaţă.

Bartolomea avea doar 12 ani, când într-un moment de joacă, propus de învăţătoarea sa, sora Francesca Parpani, trage paiul cel mai lung, semn că dintre toate elevele ar fi trebuit să fie prima care să ajungă sfântă. Ia în serios acest joc şi îşi propune: „Vreau să mă fac sfântă, repede sfântă, mare sfântă” – propunere la care nu va renunţa niciodată.

Înainte de a se întoarce acasă după terminarea studiilor, Bartolomea, care avusese o profundă experienţă spirituală alături de surorile consacrate, se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu prin votul de castitate; este plină de uimire deoarece Isus, regele cerului şi al pământului, o alege ca mireasă. Simte că o mare lumină se aprinde în inima ei: Isus o iubeşte şi a ales-o pentru a fi în întregime a lui! Această certitudine o provoacă să răspundă acestei iubiri în concreteţea vieţii. Cum? Pe ce cale?

Bartolomea va găsi răspunsul în ascultarea Duhului Sfânt, în docilitate faţă de confesorul său, părintele Angelo Bosio, fiind atentă la apelurile lui Dumnezeu, care îi vorbeşte prin situaţiile de necesitate a semenilor săi şi prin evenimentele istorice pe care societatea le trăieşte.

Simte că în ea se defineşte într-un mod tot mai clar chemarea spre caritatea laborioasă pentru binele semenilor. Copiii fără familie, fără educaţie, tinerii dezorientaţi, bolnavii fără îngrijire, săracii din cartierele Loverului o interpelează.

În 1829 Bartolomea exprimă această lumină în votul de caritate, convinsă de acum că „iubirea faţă de Isus nu poate fi despărţită de o adevărată iubire faţă de aproapele” şi că laborioasa caritate este modul său de a-i place Domnului. În acelaşi timp, înţelege că pentru a fi efectiv toată a lui Isus şi pentru a lăsa ca în ea să trăiască caritatea lui, trebuie puţin câte puţin să se elibereze de sine însăşi. De aceea se antrenează într-o asceză riguroasă, făcută din mortificări, din examene de conştiinţă, din controale minuţioase. Luptă mai ales împotriva mândriei pe care o simte vie în sine.

Convinsă că este de Dumnezeu chemată să facă să retrăiască în inima şi în gesturile sale caritatea lui Isus se introduce în operele de binefacere pe care deja le poate face: instruieşte copiii în şcoala pe care o deschide în casa sa, îi învaţă catehismul, îi învaţă să lucreze, însufleţeşte oratoriul şi se îngrijeşte de tineri cu pasiune şi multă iubire, ţese relaţii de prietenie, se îngrijeşte bolnavii şi de bătrânii pe care îi cunoaşte în case şi în spitale, mereu cu intenţia ultimă de a-i ajuta pe toţi să-l întâlnească pe Cristos. Însă Duhul îi pune un imbold în inimă… este necesar să găsească o modalitate prin care acest răspuns la necesităţile semenilor să aibă continuitate.

Bartolomea se roagă, se întreabă, se confruntă… şi treptat i se clarifică proiectul unui institut „fondat în întregime pe caritate”.

În noaptea de 21 noiembrie 1832, Bartolomea veghează în camera sa în aşteptarea zorilor, pentru a merge cu Caterina Gerosa, noua ei tovarăşă, în biserica parohială „Sf. Gheorghe” unde îşi depune votul de consacrare a vieţii lui Dumnezeu şi spre binele aproapelui. Moare la numai 26 de ani după ce a dat început noului institut care s-a răspândit în lumea întreagă, numărând actualmente peste 5000 de membri, surori prin care Dumnezeu lucrează şi vrea să ajungă la omul contemporan marcat de atâtea nevoi, de lipsa de iubire, de lipsă de speranţă, dar mai ales de lipsa de Dumnezeu şi darul său de mântuire. Spiritul de caritate al sfintei Bartolomea a fost ca un bob de grâu, din care, aruncat în pământ, s-a născut spicul şi aventura lui Dumnezeu, care se îngrijeşte de om, prin „Surorile de Caritate ale Sfintelor Bartolomea Capitanio şi Vicenza Gerosa”, numite şi „Surorile «Maria Bambina»”.

Sursa: Surorile Maria Bambina

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *