Pages Menu
Categories Menu

Benedict Iosif LabreSf. Benedict Iosif Labre

  • pelerin
  • 1748-1783
  • n.: la 25 martie 1748, Amettes, Boulogne, Franţa
  • d.: la 17 aprilie 1783, Roma, Italia
  • 16 aprilie (latin)

„În această lume suntem cu toţii pelerini într-o vale de lacrimi; călătorim mereu pe drumul sigur trasat de Cristos, silindu-ne să ne păstrăm în credinţă, speranţă, iubire, umilinţă, rugăciune, răbdare şi mortificare creştinească, pentru a ajunge în Patria Cerească”. Aceasta era una dintre maximele preferate ale Sfântului Benedict Iosif Labre, maximă ce caracterizează perfect stilul său de viaţă. Din cei 35 de ani, câţi a trăit, cel puţin treisprezece i-a petrecut pe drum, „ca pelerin”. Pe drept a fost numit „vagabondul lui Dumnezeu”, sau „ţiganul rătăcitor al lui Cristos”, expresii oarecum amabile faţă de o alta care i s-a atribuit tot lui: „sfântul păduchilor”.

Pentru a putea înţelege sensul şi valoarea acestui sfânt, este necesar să ne amintim că în istorie şi în viaţă au fost situaţii în care omul şi-a pus în primejdie existenţa biologică pentru a salva valori ce le-a considerat mai de preţ. Este cazul ostaşilor care au murit pe front pentru apărarea patriei, al pompierilor care şi-au pierdut viaţa încercând să salveze pe alţii, al celor care declară greva foamei, renunţă la condiţiile fireşti ale existenţei biologice pentru susţinerea unor valori supreme. Pe aceştia îi respectăm, îi admirăm; gestul lor nu formează o normă obişnuită de viaţă, ci un act acceptat sau autoimpus în scopul afirmării sau apărării unor realităţi superioare nivelului biologic al vieţii. Pe de altă parte, nu este greu de constatat că de multe ori se face mai mult caz de o pată pe încălţăminte sau îmbrăcăminte decât de noroiul minciunii şi al imoralităţii din conştiinţă; se depune mai multă trudă pentru distrugerea insectelor dăunătoare, sau purtătoare de microbi, decât pentru distrugerea factorilor de corupţie morală; se acordă o însemnătate decisivă condiţiilor de locuit şi se trece cu vederea importanţa esenţială a vieţii morale.

În această situaţie, Iosif Benedict Labre a considerat că este chemat să renunţe la condiţiile materiale obişnuite ale existenţei biologice pentru a atrage atenţia contemporanilor săi asupra vieţii spirituale.

Benedict Iosif Labre s-a născut la Amettes, Arras – Franţa, la 26 martie 1748, fiind primul dintre 15 copii ai unor agricultori modeşti. A făcut studiile elementare la şcoala din sat şi apoi a învăţat puţină latină cu un unchi al său după mamă. Ar fi voit să devină călugăr mai degrabă decât preot, dar părinţii au refuzat să îi dea permisiunea de a intra într-o mănăstire de trapişti. După vârsta de 18 ani a putut să ceară să fie admis într-o mănăstire cisterciană, dar superiorul a ajuns la convingerea că Iosif Benedict nu este apt pentru această viaţă. În timp de iarnă el face pe jos un drum de peste 60 de leghe la o altă mănăstire, dar şi aici, după un scurt timp de probă, este sfătuit să se retragă. Încearcă la o a treia mănăstire; i se dă haina călugărească şi începe noviciatul, pe care însă nu îl termină, deoarece se convinge definitiv că nu acesta este drumul vieţii lui, căci s-a îmbolnăvit grav şi s-a vindecat brusc după plecarea din mănăstire.

La vârsta de 22 de ani ia hotărârea definitivă: mănăstirea lui va fi strada, vizitând ca pelerin sanctuarele vestite ale Europei. În sacul de pelerin sărac îşi ţine toată averea lui: Noul Testament, cartea „Urmarea lui Cristos”, şi Breviarul pe care îl recită zilnic; la piept poartă o cruce şi de gât îi atârnă o coroană de mătănii; nu-i lipseşte niciodată din mâini rozarul Maicii Domnului. Mănâncă doar câte o coajă de pâine pe zi şi puţine legume; nu cere niciodată de pomană, şi dacă i se oferă ceva, se grăbeşte să împartă cu alţi săraci, cerşetori pe la margini de drumuri, chiar dacă donatorul, crezând că a fost nemulţumit de pomana ce i-a dat-o, se repede spre el şi-l loveşte mânios cu bastonul. Noaptea se odihneşte printre ruinele Coloseului, iar zilele şi le petrece în rugăciune, vizitând diferite sanctuare. Dintre acestea, unul dintre cele mai dragi inimii sale a fost sanctuarul din Loretto, unde se ruga ore întregi lângă peretele căsuţei din Nazaret, murmurând litaniile Maicii Domnului. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut la Roma, de unde, o dată pe an, se ducea la Loretto.

Istovit de lipsuri şi de orice igienă corporală, îşi sfârşeşte marele pelerinaj în ziua de 16 aprilie 1793, pe treptele bisericii Santa Maria dei Monti. La catafalcul lui o mare mulţime din Roma a venit să-şi exprime preţuirea şi recunoştinţa; erau convinşi că Benedict Iosif nu a fost o victimă a mizeriei umane şi nici nu a dispreţuit bunurile legitime ale acestei vieţi, dar a iubit nespus de mult sufletul uman, libertatea şi demnitatea lui supremă. A fost înmormântat chiar în biserica Santa Maria. Mormântul lui a devenit loc privilegiat de reflexie, de rugăciune şi de transformare. În anul 1881 Papa Leon al XIII-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *