Pages Menu
Categories Menu

BonaventuraSf. Bonaventura

  • Cardinal, Doctor al Bisericii
  • 1221-1274
  • n.: în 1221, Bagnoregio, Toscana, Italia
  • d.: la 15 iulie 1274, Lyon, Franţa
  • 15 iulie (latin)

Prima generaţie a ordinului călugăresc întemeiat de Sfântul Francisc de Assisi cuprindea în general oameni fără o pregătire ştiinţifică deosebită. Celor care doreau să-şi păstreze simplitatea şi liniştea sufletului, Sfântul Francisc le recomanda să renunţe la preocuparea de a face studii literare sau ştiinţifice, şi să se consacre rugăciunii şi lucrurilor practice. Cu toate acestea, elanul, simplitatea şi sinceritatea celor dintâi ucenici ai Sărăcuţului din Assisi au atras în rândurile tot mai dese ale „minorilor” şi spirite mari, deosebit de înzestrate pentru artă, ştiinţă, teologie, spiritualitate. Când şi-au făcut apariţia, însuşi Sfântul Francisc şi întreg ordinul le-au arătat o preţuire deosebită şi i-au ajutat să fructifice talanţii dăruiţi lor de Dumnezeu. Printre aceste spirite mari, un loc deosebit îl are Sfântul Bonaventura.

Bonaventura, născut în 1218 la Bagnoregio (localitate în provincia Toscana din Italia), spunea că a fost atras de Ordinul întemeiat de Sfântul Francisc deoarece a constatat o admirabilă asemănare între începuturile Bisericii şi cele ale familiei franciscane, deoarece şi Biserica şi familia franciscană au la începuturile lor oameni simpli, pescari şi ţărani, şi numai după aceea vin oamenii de ştiinţă. Când Bonaventura a intrat în Ordin, fiii Sfântului Francisc, la fel ca şi cei ai Sfântului Dominic, se avântaseră până la Paris, Oxford, Cambridge, Strasburg şi în alte universităţi europene. Evoluţia nu s-a realizat fără dificultăţi. Mulţi din „vechea” generaţie priveau cu îngrijorare la îndulcirea disciplinei călugăreşti şi la avântul spre cultură al fraţilor tineri. Sfântul Bonaventura a ştiut să găsească cuvântul de linişte şi de încurajare atât pentru unii, cât şi pentru ceilalţi.

Fratelui Egidiu, unul dintre primii ucenici ai Sfântului Francisc, care-l întreba cum se va putea mântui el, cel lipsit de orice ştiinţă teologică, fratele Bonaventura îi răspunde: „Dacă Dumnezeu dăruieşte omului harul de a-l iubi, aceasta ajunge … O sărmană bătrânică poate să-l iubească pe Dumnezeu chiar mai mult decât un doctor în teologie”. Înzestrat cu mult bun-simţ, practic şi teoretic în acelaşi timp, Bonaventura a ştiut să altoiască în vigurosul trunchi franciscan mugurii generaţiilor tinere, cu noile cerinţe sporite în ce priveşte cultura. Celor care, asemenea poetului şi ascetului Jacopone da Todi (1230-1300), se temeau că ştiinţa va distruge simplitatea regulii franciscane, Bonaventura le-a dovedit prin argumente teoretice, şi mai ales prin propria lui viaţă, că adevărata ştiinţă purifică şi îmbogăţeşte trăirea spirituală.

Bonaventura a fost, împreună cu Sfântul Toma de Aquino, elev al marelui învăţat Alexandru Hales la Universitatea din Paris. El rămâne în acest oraş mai întâi ca profesor de teologie şi apoi ca superior general al Fraţilor Minori, însărcinare ce i s-a încredinţat când avea vârsta de treizeci şi şase de ani. Fiind numit Cardinal, a trebuit să accepte consacrarea episcopală, deşi, din umilinţă, de mai multe ori refuzase această cinste. Papa Grigore al X-lea i-a dat permisiunea să pregătească al doilea Conciliu ecumenic de la Lyon, care urma să înceapă la 7 mai 1274. A fost chemat să participe şi Toma de Aquino, dar cu două luni înainte de deschiderea lucrărilor Sinodului, fiind în drum spre Lyon, Toma a încetat din viaţă. Şi Bonaventura moare la puţin timp după şedinţa inaugurală a Conciliului, la 15 iulie 1274. Înmormântarea lui a fost un triumf, din nefericire de scurtă durată, al unităţii Bisericii, deoarece în jurul sicriului se aflau Papa de la Roma, împreună cu delegaţii la Conciliu din partea apuseană a creştinătăţii, alături de Patriarhul de Constantinopol înconjurat de delegaţii la Conciliu din partea de răsărit a Bisericii.

Deşi superior general al unei foarte mari familii călugăreşti, Bonaventura a ţinut întotdeauna să participe la muncile umile ale mănăstirii. Se spune că cei care i-au adus numirea de Cardinal l-au găsit în grădina mănăstirii, spălând vasele de la bucătărie sub un copac; el i-a rugat să atârne pălăria roşie într-o ramură şi să aştepte până ce-şi va termina lucrul.

La baza doctrinei teologice propuse de fratele Bonaventura în cuvintele, faptele şi scrierile sale se află iubirea sau caritatea. Între operele sale cea mai cunoscută este: „Itenerarium mentis in Deum” – „Drumul sufletului către Dumnezeu”. „Nu este suficientă citirea fără participarea inimii; nu ajunge speculaţia fără evlavie; nu este destulă cercetarea dacă nu este însufleţită de bucuria de a descoperi; nu ajunge contemplarea rece a lucrurilor dacă nu ne înflăcărează inima; nu ajunge priceperea fără evlavie; ştiinţa fără dragoste; inteligenţa fără umilinţă; munca fără har”. Sunt cuvintele Sfântului Bonaventura, în care ne destăinuie programul şi secretul vieţii sale, a unei vieţi pline de bucurie şi pace.

Prenumele Bonaventura, având aceeaşi formă pentru bărbaţi şi pentru femei, este de provenienţă creştină şi exprimă dorinţa ca cel care-l poartă să aibă soartă fericită; în traducere înseamnă: toate bunurile bona să-ţi iasă în cale ventura. Este sigur că toţi părinţii doresc numai bine pentru copiii lor, dar tot atât de sigur este că nu prenumele pe care îl poartă, ci harul lui Dumnezeu în colaborare cu buna voinţă aduc acest bine. „Am preţuit înţelepciunea mai mult decât sănătatea şi frumuseţea; am pus-o chiar înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată. Împreună cu ea mi-au venit toate bunătăţile, căci în mâinile ei sunt bogăţii nenumărate” (Înţelepciunea lui Solomon, 7, 10-11).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Biografii: varianta 1 / varianta 2

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *