Pages Menu
Categories Menu

Camil de LellisSf. Camil de Lellis

  • preot
  • 1550-1614
  • n.: la 25 mai 1559, Bocchiavico, Abruzzi, Napoli, Italia
  • d.: la 14 iulie 1614, Genova, Italia
  • 14 iulie (latin)

Ziua de 14 iulie este îndeobşte cunoscută prin faptul că în anul 1739 poporul răsculat al Parisului a cucerit închisoarea Bastiliei şi a dat semnalul de începere a luptelor sociale care aveau să curme nenumărate vieţi omeneşti. Această comemorare nu trebuie să întunece amintirea unui alt 14 iulie, din anul 1614, când în oraşul Roma închidea ochii Sfântul Camil de Lellis, „tatăl săracilor”, iniţiatorul şi animatorul ordinului „Slujitorii bolnavilor”, ai cărui fii îngrijeau gratuit bolnavii din opt spitale şi aveau să deschidă în toată lumea creştină nenumărate „şcoli ale iubirii”. Ca semn distinctiv al asociaţiei sale, Camil a prescris o cruce roşie cusută la vedere pe haina specifică, spre a le aminti neîncetat iubirea pe care a dovedit-o Cristos prin vărsarea sângelui său şi iubirea pe care trebuiau să o dovedească ei prin dăruirea totală şi slujirea celor bolnavi. Pentru acest motiv era numit, încă fiind în viaţă, „Sfântul Crucea Roşie”. Lumea modernă i-a adus un tăcut dar meritat omagiu dând numele de „Cruce Roşie” societăţii pentru ajutorarea victimelor de război, societate constituită prin Convenţia de la Geneva din 1864. Trecuseră 150 de ani de când fiii spirituali ai lui Camil de Lellis luptau cu moartea şi mizeria pentru a reda sănătatea trupului, iar sufletelor bucuria şi speranţa.

Camil s-a născut în anul 1550 la Chieti, localitate la poalele munţilor Abruzzi din centrul Italiei. Încă de tânăr a rămas orfan de mamă şi nu după mult timp a murit şi tatăl, care nu i-a lăsat moştenire decât spada şi curajul ostăşesc al familiei de Lellis. Avea o statură de uriaş, cu o înălţime de aproape doi metri, dar era lipsit de avere, şi de un prieten bun. Se angajează în armata Veneţiei şi luptă împotriva turcilor, apoi trece pe galerele spaniole şi urmăreşte pe mauri în apele Mediteranei. Astfel îşi câştigă existenţa şi o bună rezervă de bani, pe care însă îi pierde la jocul de cărţi; această patimă îl stăpâneşte atât de puternic, încât la Palermo şi Napoli ajunge să piardă toată solda, armele, harnaşamentul, şi chiar îmbrăcămintea. Din ostăşie rămâne doar cu obiceiul de a înjura în şapte limbi diferite. Cerşind la colţuri de stradă şi la uşile bisericilor, se îndreaptă spre Roma cu gândul de a se îngriji de o rană veche care nu se mai închidea. Este primit în spitalul Sf. Iacob, cu condiţia să ajute la diferitele treburi gospodăreşti. Dar patima jocului de cărţi nu-l părăseşte, şi într-o partidă disperată îşi pierde şi cămaşa de pe el. Conducerea spitalului îl îndepărtează, deoarece devenise o primejdie pentru ceilalţi bolnavi. Pentru a obţine o bucăţică de pâine, se adresează călugărilor capucini, care tocmai lucrau la o clădire nouă; i se dă sarcina de a căra diferite materiale cu o căruţă trasă de un măgar. Se întâmpla uneori ca măgarul să nu vrea să tragă, şi atunci temutul luptător ajungea de râsul copiilor. Însă călugării observară că sub chipul acestui uriaş care mergea şchiopătând se ascundea ceva deosebit. Au început să împartă cu el pâinea şi apa din ulciorul lor, şi totodată să-l îndrume pe calea rugăciunii.

Într-o zi, când cobora pe drumul dintre San Giovani Rotondo şi Manfredonia, a fost văzut că se aşează în genunchi şi începe să plângă. Mai târziu a mărturisit că în acea clipă i s-a arătat înaintea ochilor cât de urâtă fusese viaţa lui de până atunci. Dacă judecăm după schimbarea ce avea să urmeze în viaţa lui Camil, putem considera că acolo s-a repetat minunea de pe drumul Damascului, care l-a transformat pe prigonitorul Saul în apostolul Pavel.

Deoarece călugării capucini nu l-au primit în mănăstirea lor, din cauza rănilor care se arătau rebele la orice tratament, Camil se îndreaptă din nou spre Roma şi roagă să fie primit încă odată în spitalul Sf. Iacob. Conducerea spitalului îl primeşte din milă, dar cu multă rezervă; curând însă avea să constate că ostaşul certăreţ de mai înainte era cu totul schimbat. Rănile au început să se cicatrizeze încetul cu încetul şi Camil a cerut să fie reţinut în spital ca sanitar voluntar. Spre uimirea tuturor, bolnavii îngrijiţi de el mărturiseau că are mâini de mamă şi inimă de înger. Paturile de care personalul angajat nu se apropia decât cu groază, îl atrăgeau în chip deosebit; când ajungea la nefericitul acoperit de răni dezgustătoare şi rău mirositoare, spunea cu glas convingător: „Porunceşte-mi, căci tu eşti stăpânul meu”; zilele de duminică şi orele libere le petrecea în cea mai mare parte cu preotul Filip Neri, viitorul Sf. Filip Neri; împreună cu el a conceput şi a pregătit un plan de îmbunătăţire a asistenţei bolnavilor.

Cuprins de milă faţă de mizeria în care erau lăsaţi bolnavii de către un personal interesat doar de câştigul personal, el îşi propune să caute câţiva bărbaţi dispuşi să îngrijească pe bolnavi, nu pentru bani, ci din dragoste faţă de aproapele şi de Cristos care suferă în fiecare bolnav. Îndată ce şi-a destăinuit planul, cinci tovarăşi de muncă s-au oferit să lucreze cu el.

Deoarece conducerea spitalului nu a admis spiritul nou pe care voiau să-l introducă cei şase, ei s-au retras, au închiriat o casă şi au început să lucreze benevol în alte spitale. Pentru a fi de folos şi sufletelor, Camil se aşează pe băncile Colegiului Roman şi începe a învăţa teologia; peste doi ani va fi sfinţit preot. Din căsuţa lor săracă de pe malul Tibrului, îmbrăcaţi într-o rasă de culoare neagră pe care au cusut o cruce roşie, aleargă toată ziua prin cartierele sărace, ajută, îndrumă, dau îngrijirile elementare, iar pe cei mai firavi îi duc, uneori pe spate, la spitalul mai apropiat. Poporul de jos începe să-i îndrăgească şi chiar îi ajută să-şi construiască un spital propriu. Încurajaţi de elanul acestor eroi, zeci de tineri se pun sub conducerea lui Camil; Papa Grigore al XIV-lea ridică societatea lor la rang de Ordin călugăresc, care afară de cele trei voturi obişnuite adaugă pe al patrulea, acela de a îngriji pe bolnavii de ciumă, chiar cu preţul vieţii. Cu ocazia epidemiei de ciumă în Napoli au făcut zid viu şi cu sacrificii eroice au stăvilit flagelul ucigător. În timpul foametei din 1591 au lucrat până la epuizare, salvând ce era posibil şi pregătind pentru veşnicie pe cei chemaţi dincolo; şi dintre „Părinţii unei morţi bune”, cum erau numiţi, 223 s-au alăturat celor care părăsiseră acest pământ. Sufletul acestei oştiri de eroi ai dragostei era Camil. Nimic nu-l putea smulge de lângă patul unui bolnav. Înştiinţat că o mare personalitate îl aşteaptă, răspunde: „Aveţi răbdare; acum sunt reţinut de Domnul nostru Isus Cristos”. Cu şapte ani înainte de moarte, după ce s-a convins că Ordinul se află în mâini vrednice şi tinere, renunţă la sarcina de superior general. În Italia Ordinul avea deja 15 case, 8 spitale şi peste 300 de membri; cu timpul se va răspândi în întreaga lume. Conştient până în ultima clipă, în ziua de 14 iulie 1614 „Părintele săracilor” închide ochii pentru totdeauna. Trupul i-a fost înmormântat în biserica „Sf. Magdalena” din Roma, unde şi astăzi este cinstit cu pietate.

Deşi încă înainte de a muri poporul credincios l-a considerat sfânt – „Sfântul Crucea Roşie”, Biserica l-a înscris în calendar abia în anul 1746; Papa Leon al XIII-lea l-a declarat patron al bolnavilor şi al spitalelor, împreună cu Sfântul Ioan al lui Dumnezeu.

Camillus, cu forma feminină Camilla, era un nume foarte vechi la romani; se pare că la început a fost un supranume arătând că cineva se trăgea din tribul etrusc numit Camillus. Există şi un nume comun, Camillus, care denumea pe ajutorul preotului lui Jupiter la aducerea jertfelor, în general un copil sau un tânăr din familie nobilă. În limbile moderne s-a ajuns la formele: Camil, Camilar, Camillo, Camille, mai puţin Camila (evitat pentru apropierea de cuvântul cămilă) ; există şi forma Camelia, amintind de frumoasa floare ornamentală provenită din Japonia, dar floarea şi-a căpătat numele de la aducătorul ei din Japonia, care se numea Kamell. Pentru viaţa admirabilă a Sfântului Camil de Lellis, prenumele Camil, cu toate variantele lui, poate fi considerat ca o expresie vie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om şi a iubirii adevărate a omului faţă de Dumnezeu, iubire ce se manifestă în slujirea cu dăruire a aproapelui.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Biografii: varianta 1 / varianta 2

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *