Pages Menu
Categories Menu

CristinaSf. Cristina


Oraşul Bolsena, aşezat pe malul lacului cu acelaşi nume din centrul Italiei, cinsteşte ca patroană pe o tânără martiră din secolul al IV-lea, Sfânta Cristina. Cultul acestei sfinte este amintit de numeroase mărturii istorice. Din săpăturile arheologice făcute în secolul trecut rezultă că la Bolsena era cinstită o Sfântă Cristina încă din secolul al IV-lea, şi lângă mormântul ei a fost descoperit un cimitir subteran. Mărturiile iconografice sunt de asemenea abundente: sfânta apare între fecioarele martire reprezentate pe mozaicurile bisericii Sfântul Apolinar cel Nou din Ravena, mozaicuri lucrate în secolul al VI-lea. Numeroşi artişti, de la Giovanii Della Robia la Luca Signorelli, de la Paul Veronese la Luca Cranach, s-au inspirat din episoadele povestite de Passio Cristinae, cu multe amănunte care în mare parte reproduc Acta – Faptele celor mai vestiţi martiri.

Versiunile în limba greacă ale vieţii Sfintei Cristina afirmă că ea era de loc din oraşul Tir, situat în Fenicia (azi Liban), în timp ce versiunile în limba latină, în marea lor majoritate, susţin că ea este originară din Bolsena. Şi unele şi altele sunt redactate foarte târziu, nu înainte de secolul al IX-lea, fapt care le aşează în rândul legendelor hagiografice cu valoare istorică redusă; pornind de la un caz autentic de viaţă se adaugă elemente imaginare pe care le regăsim, aproape identice, în multe Passio. Asemenea adăugiri urmăresc să redea cât mai impresionant virtutea martirilor precum şi puterea lui Dumnezeu care este aproape de aleşii săi; sufletele credincioase reţin esenţialul. Din această perspectivă trebuie privită şi Passio Cristinae.

Cristina, o tânără de unsprezece ani, pentru extraordinara ei frumuseţe a fost închisă într-un turn, împreună cu douăsprezece slujnice, de către tatăl ei Urban, ofiţer superior în armata împăratului. În realitate, tatăl voia să o constrângă pe fiica sa, devenită creştină, să renunţe la religia primejdioasă pe care a îmbrăţişat-o, şi astfel să o scape de primejdia morţii. Copila însă a sfărâmat statuetele preţioase pe care tatăl le aşezase în camera ei, şi metalul preţios rezultat l-a împărţit săracilor. Înfuriat, Urban trece de la rugăminţi la pedepse: a ordonat să fie biciuită şi aruncată în temniţă. Deoarece Cristina rămâne neclintită în credinţă, tatăl o dă pe mâna judecătorilor şi aceştia o supun la diferite torturi îngrozitoare. Fiind plină de răni este aruncată să zacă în închisoare, dar aici trei îngeri coborâţi din cer îi aduc mângâiere şi îi redau sănătatea. Văzând că prin astfel de metode nu obţin nici un rezultat, judecătorii trec la soluţia finală: leagă o piatră grea de gâtul copilei şi o aruncă în apă; dar piatra, susţinută de îngeri, pluteşte pe apă şi Cristina iese la mal.

Tatăl neînduplecat este pedepsit de Dumnezeu cu moartea; totuşi, suferinţele Cristinei nu se sfârşesc. Judecătorii se îndreaptă împotriva ei cu o furie turbată şi o condamnă la alte chinuri înspăimântătoare, ce se vor dovedi la fel de ineficiente: este arsă pe un grătar înroşit, aruncată în ulei înfierbântat, lăsată între şerpi veninoşi, la urmă i se taie sânii; ne mai ştiind la ce chinuri să o supună, ei curmă viaţa plăpândă a Cristinei cu două lovituri de suliţă, şi astfel încă o floare a nevinovăţiei este transplantată în grădinile cerului.

Numele Cristina cu corespondentul masculin Cristin sunt specific creştineşti şi apar după ce Biserica creştină a primit libertatea prin împăratul Constantin. Şi până atunci se foloseau cuvintele creştin – creştină, cu rolul de adjective, supranume ce se adăuga la numele propriu-zis. Ulterior, din adjectivele Christianus, Cristiana s-au format nume proprii care au pătruns şi la noi sub forma Cristina, şi Cristiana. Formele Cristina, Cristin au apărut de prima dată ca nume proprii din dorinţa de a da copiilor numele care l-a purtat Mântuitorul; respectul faţă de fiinţa dumnezeiască, umană a lui Isus a cerut să nu se folosească pentru simpli oameni un nume purtat de Omul-Dumnezeu, şi atunci s-au creat cuvintele Cristin, Cristina, sugerând adevărul fundamental că omul creştin nu este numai „ucenicul”, „urmaşul” lui Cristos, ci poartă în fiinţa lui însăşi fiinţa lui Cristos. „Cel care mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el” (Ioan 6,56); „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru mine, şi eu întru Tine… Eu întru ei şi Tu întru mine” (Ioan 17, 21.23). Pornind de la numele Cristina, s-au desprins formele: Hrestina, Cărstina, Crăstina, Crista, Tina, şi mai nou Cristi.

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *