Pages Menu
Categories Menu

Elisabeta a PortugalieiSf. Elisabeta a Portugaliei

  • regină
  • 1271-1336
  • n.: în 1271, Aragon, Spania
  • d.: la 4 iulie 1336, Estremoz, Portugalia
  • 4 iulie (latin)

Elisabeta, sau Isabella, fiica regelui Aragonului şi soţia regelui Portugaliei, pare una dintre acele creaturi ireale asemenea protagonistelor din romanele foileton. În luxul palatului regal, printre diafanele haine ale doamnelor, intrigile de curte, geloziile, infidelităţile, urile, rivalităţile amoroase, adulterele de acolo, se petrece drama unei eroine autentice a sfinţeniei constând din iubire, iertare, lacrimi ascunse, tăcere mărinimoasă. Elisabeta s-a născut în Spania în anul 1271. Printre înaintaşii săi au fost sfinţi, regi şi împăraţi.

Tatăl său, Petru al II-lea regele Aragonului, când i s-a născut fiica Elisabeta, era încă un tânăr principe, cu o mare sete de distracţie. Astfel, a lăsat ca bunicul Iacob I, convertit la viaţa evlavioasă să se ocupe de educaţia fiicei sale. De pe patul de moarte, mângâind-o pe copila de şase ani, bătrânul a prezis că va fi piatra preţioasă strălucitoare a casei de Aragon. Profeţia s-a adeverit. La doar 12 ani, Elisabeta a fost cerută în căsătorie de către trei principi. Părinţii l-au preferat pe cel mai apropiat, Dionisie, moştenitorul tronului Portugaliei, care a pus pe capul tinerei soţii diadema de regină, iar pe spate crucea grea a unei căsnicii chinuitoare.

Elisabeta i-a dat regelui doi fii: Constanţa, viitoarea regină a Castiliei, şi Alfons, moştenitorul tronului Portugaliei. Numeroasele aventuri extraconjugale ale soţului o umileau profund. Dar Elisabeta se arăta mărinimoasă în a ierta crescându-i împreună cu ai ei chiar şi pe fiii ilegitimi ai lui Dionisie, cărora le arăta aceeaşi afecţiune. La rândul său Dionisie şi-a permis să dea atâta importanţă sentimentului de gelozie, încât şi-a plecat urechea la insinuările calomnioase ale unui om de la curte şi a ajuns la delict. Dar nevinovăţia Isabellei a triumfat. Printre rudele sale, mereu în luptă, a dus o operă de împăcare, meritând pe drept apelativul de înger al păcii.

Murindu-i soţul, neputând îmbrăca haina clariselor şi depune voturile în mănăstirea pe care ea însăşi o întemeiase, s-a făcut terţiară franciscană, după ce, mai înainte, a depus coroana regală la sanctuarul „Sfântul Iacob de Compostella” şi a dat bunurile sale personale celor nevoiaşi. A trăit restul vieţii sale în sărăcie de bună voie asumată, dăruindu-se exerciţiilor de pietate şi mortificaţiilor. Celor care îi recomandau un pic de moderaţie în pocăinţele zilnice pe care şi le impunea, le răspundea: „Unde, dacă nu la curte, sunt mai necesare mortificaţiile? Aici pericolele sunt mai mari”.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Biografii: varianta 1 / varianta 2

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *