Pages Menu
Categories Menu

Emilia de VialarSf. Emilia de Vialar

  • călugăriţă
  • 1797-1856
  • n.: la 12 septembrie 1797, Gaillace, Albi, Franţa
  • d.: la 24 august 1856, Marseilles, Bouches-du-Rhone, Franţa
  • 17 iunie (latin)

Sfânta Emilia de Vialar este fondatoarea Congregaţiei Surorilor Sfântului Iosif al Apariţiei, Congregaţie prezentă şi în România. Născută la Gaillac, în sud-vestul Franţei, într-o perioadă de mari transformări social-culturale, economice, dar şi religioase, cea a Revoluţiei Franceze, Emilia învaţă de la mama ei să citească, dar şi să se roage. După moartea mamei sale, la o vârstă fragedă, este încredinţată bunicului şi mătuşii, la Paris, unde va studia câţiva ani la un colegiu condus de călugăriţe. Acolo face şi Prima Împărtăşanie, iar legătura cu Dumnezeu devine tot mai strânsă.

Chiar dacă provine dintr-o familie înstărită, îşi dă seama de suferinţele celor din jurul său, mai ales ale celor săraci, vede copiii care cerşesc pe străzi în loc să meargă la şcoală, bolnavii lipsiţi de îngrijire, mamele care nu au cele necesare pentru a-şi hrăni familia. La început încearcă să îi ajute cu posibilităţile pe care le are şi formează un grup împreună cu prietenele sale. Întâmpină împotrivirea tatălui său şi a guvernantei, care nu erau de acord ca săracii să îi deranjeze şi să le aducă mizerie în casă.

Simte tot mai mult chemarea lui Dumnezeu de a fonda o operă prin care s-ar putea dedica în întregime slujirii celor nevoiaşi. După câţiva ani de aşteptare, Providenţa Divină îi trimite semne prin care vocaţia sa este confirmată. Primind moştenirea de la bunicul său, întemeiază chiar în satul său natal Congregaţia care va purta numele Sfântului Iosif al Apariţiei.

Contemplarea Misterului Întrupării, aşa cum este prezentat în Evanghelia după Matei (1,18-21), a inspirat-o pe Sfânta Emilia să întemeieze Congregaţia şi să-i pună numele pe care îl poartă. Marcată de misterul lui Dumnezeu care „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe unicul său Fiu”, care a luat asupra sa toate suferinţele umanităţii, Sfânta Emilia a simţit că în interiorul său arde un foc, care o face să-şi dea chiar şi viaţa, urmându-l pe Cristos.

Având un puternic spirit misionar, încă de la început, Sfânta Emilia a fost deschisă pentru a răspunde apelurilor venite din diferite continente. A fondat comunităţi în Algeria, Tunisia, Ţara Sfântă, Grecia, Italia, Malta, Anglia, Birmania, Australia etc., unde surorile s-au pus la dispoziţia celor care aveau nevoie de ajutor, indiferent de rasă, religie sau stare socială.

Scrierile sale – o relatare despre viaţa sa interioară: „Relations des graces”, precum şi numeroase scrisori adresate surorilor, îndrumătorilor spirituali, rudelor sau prietenilor – reflectă o viaţă spirituală intensă, o mare capacitate de a ierta şi de a suporta cu seninătate încercările, curajul de a înfrunta pericole, mai ales în misiunile dificile, încredere neclintită în Providenţa Divină şi alte calităţi proprii unei vieţi sfinte. A murit la 24 august 1856 şi a fost canonizată în 1951. Sărbătoarea sa a fost fixată pe 17 iunie.

Din cuvintele Sfintei Emilia de Vialar:

„Mergeţi şi, cu tot ceea ce aveţi şi veţi primi, faceţi tot binele care vă stă în putinţă!”

„Cât de satisfăcută ne este inima când ne e dat să aducem bucurie cuiva şi să alinăm suferinţele umanităţii!”

„Vom continua să consacrăm forţele noastre, bunurile noastre, viitorul nostru şi, dacă e nevoie, chiar viaţa noastră, alinării celor necăjiţi, îngrijirii bolnavilor şi a săracilor, educaţiei copiilor şi tuturor operelor de caritate.”

„Vivacitatea încrederii mele creşte proporţional cu greutăţile cărora trebuie să le fac faţă.”

„Dacă Dumnezeu a făcut atât pentru mine, oare ce n-ar trebui să fac eu pentru El?”

Sursa: SJA România

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *