Pages Menu
Categories Menu

Grigore al VII-leaSf. Grigore al VII-lea

  • Papă
  • 1020-1085
  • n.: în c.1020, Soana, Italia
  • d.: la 25 mai 1085, Salerno, Italia
  • 25 mai (latin)

Înainte de a fi ales Papă, Grigore al VII-lea se numea Hildebrand de Soana. Era din regiunea Toscana – Italia, născut prin anul 1028. Vocaţia şi dorinţa lui cea mai mare a fost de a trăi în mănăstire, dar pregătirea şi personalitatea lui puternică l-au adus la Roma, alături de scaunul urmaşului lui Petru. Aici, Papii Leon al IX-lea şi Alexandru al II-lea îi încredinţează misiuni de mare însemnătate pe care le îndeplineşte cu cinste, atragând-şi dragostea şi preţuirea tuturor.

În ziua de 22 aprilie 1073, în timp ce se oficia slujba de înmormântare a Papei decedat, clerul şi poprul, prin strigăte furtunoase, îl declară Papă pe Hildebrand. După opt zile, Cardinalii ratifică alegerea, pe care a primit-o «cu durere multă, plângând şi gemând». El îşi ia numele de Grigore al VII-lea şi porneşte cu hotărâre la realizarea reformelor pe care el însuşi le susţinuse în faţa predecesorilor săi: lupta împotriva simoniei (cumpărarea cu bani a funcţiilor bisericeşti) şi împotriva amestecului împăratului în numirea Episcopilor, a stareţilor şi chiar a Papei, precum şi restaurarea unei severe discipline a celibatului.

De la început el a întîmpinat puternică rezistenţă, chiar din partea clerului. La sinodul din Magnoza clericii au strigat: «dacă Papei nu-i sunt de ajuns oamenii ca să conducă Biserica, să meargă în cer să-şi aducă îngeri!». Papa îşi destăinuia necazurile unor prieteni, prin scrisori din care putem cunoaşte sufletul său sensibil, apăsat de multe greutăţi, dar totdeauna gata de a-şi împlini datoria: «Mă apasă o durere îngrozitoare şi o tristeţe de moarte, – scria în ianuarie 1075 prietenului său Ugo, abate la Cluny – deoarece… dacă privesc spre apus, la răsărit sau la nord, cu greu voi găsi Episcopi legitim aleşi şi pe toată viaţa, care să păstorească poporul lui Cristos din iubire şi nu din ambiţii lumeşti».

La un an după aceasta a avut loc întâlnirea dură cu Enric al IV-lea, împăratul german. Acesta refuzase să dea ascultare Papei, la reglementarea situaţiei unor Episcopi: Papa îl excomunică şi împăratul se vede deodată înstrăinat de poporul şi principii săi. Atunci vine la Canossa, unde se afla Grigore al Vll-lea, cere iertare şi i se ridică excomunicarea. Abia dezlegat de afurisenie şi ajuns acasă, Enric al IV-lea, împreună cu un grup de Episcopi credincioşi lui, alege un alt Papă. Împăratul se îndreaptă cu armată spre Roma: Papa se ascunde în castelul pontifical Sant Angelo şi cheamă în ajutor pe regele Robert Guiscardo. Pe străzile Romei, începe o luptă crâncenă care face pe locuitorii Romei să se răscoale şi ei împotriva Papei.

Grigore al Vll-lea, ocrotit de normanzi, fuge la Salerno unde, părăsit de toţi, moare în ziua de 25 mai 1085, repetând cuvintele psalmului: «Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, pentru aceasta mor în exil». A fost înmormîntat în Catedrala din Salerno şi în 1606 a fost declarat Sfânt.

Obişnuiţi să vedem în acest Papă un luptător cu braţ de fier împotriva împăratului, nu trebuie să uităm pe servitorul umil al miresei lui Cristos, Sfânta Biserică, pentru care a muncit şi a suferit ca ea: «să rămână liberă, castă şi catolică». Sunt ultimele cuvinte ale scrisorii pe care a trimis-o din exilul de la Salerno, implorând pe credincioşi «să vină în ajuitorul mamei lor», Sfânta Biserică.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Biografii: varianta 1 / varianta 2

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *