Pages Menu
Categories Menu

Ioan al XXIII-lea (Angelo Giuseppe Roncalli)Sf. Ioan al XXIII-lea (Angelo Giuseppe Roncalli)

  • Papă
  • 1881-1963
  • n.: la 25 noiembrie 1881, Sotto il Monte, Italia
  • d.: la 3 iunie 1963, Roma, Italia
  • 11 octombrie (latin)

Papa Ioan al XXIII-lea s-a născut ca Angelo Giuseppe Roncalli, în Sotto il Monte, Italia, în Dieceza de Bergamo, la 25 noiembrie 1881. A fost al patrulea din cei 14 copii din familie. Părinţii lucrau ca arendaşi. Era o familie patriarhală, în sensul că familiile a doi fraţi locuiau împreună, conduşi de stră-unchiul său Zaverio, care nu s-a căsătorit niciodată şi a cărui înţelepciune a călăuzit munca şi viaţa familiei. Zaverio a fost naşul lui Angelo şi lui i-a atribuit mereu fundamentele pregătirii religioase. Atmosfera religioasă din familia sa şi viaţa vie a parohiei, sub călăuzirea parohului, pr. Francesco Rebuzzini, l-au pregătit cu adevărat pentru o viaţă creştină.

A intrat în seminarul din Bergamo în 1892. Aici a început practica de a scrie notiţe spirituale, practică pe care a continuat-o până la moarte, notiţele reunite formând „Jurnalul unui suflet”, lucrare tipărită ulterior. La seminar a devenit profund legat de practica îndrumării spirituale regulate. În 1896 a fost admis în Ordinul Franciscan Secular de directorul spiritual al seminarului din Bergamo, pr. Luigi Isacchi; a făcut profesiunea regulii de viaţă pe 23 mai 1897.

Între 1901 şi 1905 a fost student la Seminarul Roman Pontifical. Pe 10 august 1904 a fost hirotonit preot în biserica Santa Maria in Monte Santo din Piazza del Popolo din Roma. În 1905 a fost numit secretar al noului Episcop de Bergamo, Giacomo Maria Radini Tedeschi. L-a însoţit pe Episcop în vizitele sale pastorale şi a colaborat cu el la numeroase iniţiative: un Sinod, administrarea buletinului diecezan, pelerinaje, opere sociale. În seminar a predat istoria, patrologia şi apologetica. A fost un predicator elegant, profund, eficient şi căutat. Aceştia au fost anii în care şi-a aprofundat întâlnirea spirituală cu doi sfinţi care erau păstori excepţionali: Sf. Carol Boromeu şi Sf. Francisc de Sales. Au fost şi ani de implicare şi ucenicie pastorală, petrecuţi zi de zi lângă Episcopul Radini Tedeschi. Când Episcopul a murit, în 1914, pr. Angelo a continuat să predea în seminar şi să se ocupe de pastoraţie în diferite sectoare.

Când Italia a intrat în război, în 1915, a fost încadrat ca sergent în corpurile medicale şi a devenit capelan pentru soldaţii răniţi. Când războiul s-a încheiat a deschis „Casa Studentului”, pentru a răspunde la nevoile spirituale ale tinerilor. În 1919 a fost numit director spiritual al seminarului, dar în 1921 a fost chemat în slujba Sfântului Scaun. Papa Benedict al XV-lea l-a chemat la Roma pentru a fi preşedintele pe Italia al Societăţii pentru Propagarea Credinţei (Propaganda Fide). În 1925, Papa Pius al XI-lea l-a numit Vizitator Apostolic în Bulgaria, ridicându-l la treapta de Episcop, titular de Areopolis. Ca moto episcopal şi-a ales „Obedientia et Pax”, care a şi rămas motoul întregii sale vieţi. La 18 martie 1925 a fost consacrat Episcop şi a plecat în Bulgaria. A primit titlul de Delegat Apostolic şi a rămas în Bulgaria până în 1935, vizitând comunităţile catolice şi având relaţii caracterizate de respect şi stimă cu celelalte comunităţi creştine. După cutremurul din 1928 a fost prezent oriunde era nevoie de ajutorul său. A îndurat în tăcere neînţelegeri şi dificultăţi legate de slujirea sa la periferia societăţii, atunci formându-şi simţul încrederii şi abandonării în Cristos răstignit.

În 1935 a fost numit Delegat Apostolic în Turcia şi Grecia. Biserica Catolică era prezentă în numeroase moduri în tânăra Republică Turcă. Slujirea sa între catolici a fost intensă, iar abordarea respectuoasă şi dialogul cu lumea ortodoxă şi respectiv cu cea islamică au caracterizat acei ani ai săi. Când a izbucnit al doilea război mondial era în Grecia. A încercat să obţină veşti de la prizonierii de război, pentru familiile lor, şi a asistat numeroşi evrei în fuga lor, eliberând „vize de trecere” din partea Delegaţiei Apostolice. În decembrie 1944, Papa Pius al XII-lea l-a numit Nunţiu în Franţa. În ultimele luni ale războiului şi la începutul păcii a ajutat prizonierii de război şi a ajutat la normalizarea organizării ecleziastice din Franţa. A vizitat marile Sanctuare din Franţa şi a participat la sărbători populare şi la importante celebrări religioase. A fost un atent, prudent şi pozitiv observator al noilor iniţiative pastorale ale Episcopilor şi clerului francez. Stilul său a fost mereu caracterizat de căutarea simplităţii evanghelice, chiar şi în contextul celor mai complexe dileme diplomatice. Pietatea sinceră a vieţii sale interioare îşi găsea expresie în fiecare zi în perioadele lungi de rugăciune şi de meditaţie.

În 1953 a fost creat Cardinal şi trimis în Veneţia ca Patriarh. A fost umplut de bucurie de perspectiva de a-şi încheia zilele îngrijindu-se direct de suflete, fiind ceea ce şi-a dorit de când a ajuns preot. A fost un păstor înţelept şi întreprinzător, urmând modelul păstorilor pe care i-a venerat mereu şi a mers pe urmele Sf. Laurence Giustiniani, primul Patriarh de Veneţia. Înaintând în vârstă, încrederea sa în Domnul a crescut în mijlocul operelor sale pastorale. La moartea Papei Pius al XII-lea a fost ales Papă, pe 28 octombrie 1958, luându-şi numele de Ioan al XXIII-lea. Pontificatul său, care a durat mai puţin de cinci ani, l-a prezentat lumii întregi ca imagine autentică a Bunului Păstor. Blând şi amabil, întreprinzător şi curajos, simplu şi activ, a îndeplinit îndatoririle creştine ale faptelor milei trupeşti şi spirituale: i-a vizitat pe cei închişi şi pe bolnavi, i-a primit pe cei de orice naţiune şi credinţă, acordându-le tuturor grija sa părintească. Magisteriul său social exprimat în enciclicele „Pacem in terris” şi „Mater et Magistra” a fost profund apreciat.

A convocat Sinodul pentru Roma, a înfiinţat Comisia de Revizuire a Codului de Drept Canonic şi a convocat Conciliul Vatican II. A fost prezent ca Episcop în Dieceza sa de Roma prin vizitarea parohiilor, în special a celor din noile suburbii. Credincioşii au văzut în el reflecţia bunătăţii lui Dumnezeu şi i-au spus „Papa cel bun”. A fost susţinut de o profundă viaţă de rugăciune. A lansat o amplă reînnoire a Bisericii, în timp ce a radiat pacea celui care se încrede mereu în Domnul. Papa Ioan al XXIII-lea a murit în seara zilei de 3 iunie 1963, într-un spirit de profundă încredere în Isus şi tânjind după îmbrăţişarea Sa.

A fost beatificat de Papa Ioan Paul al II-lea la 3 septembrie 2000 (împreună cu Papa Pius al IX-lea). Sărbătoarea sa liturgică este pe 11 octombrie, ziua de deschidere a Conciliului Vatican II. În predica sa, Papa Ioan Paul al II-lea a spus următoarele despre predecesorul său:

„Astăzi contemplăm în gloria Domnului un alt Pontif, Ioan al XXIII-lea, Papa care a impresionat lumea cu prietenia sa, ce iradia bunătatea remarcabilă a sufletului său. Prin planul divin, beatificarea îi leagă pe aceşti doi Papi care au trăit în contexte istorice foarte diferite, dar, dincolo de aparenţe, au împărtăşit multe similarităţi umane şi spirituale. Veneraţia profundă a Papei Ioan pentru Papa Pius al IX-lea, a cărui beatificare o aştepta, este binecunoscută. În timpul unei reculegeri spirituale, în 1959, scria în jurnalul său: ‘Mă gândesc mereu la Papa Pius al IX-lea de sfântă şi glorioasă amintire, şi prin imitarea lui în jertfele sale, doresc să fiu demn să îi celebrez canonizarea’.”

„Cu toţii îşi amintesc faţa zâmbitoare a Papei Ioan şi cele două braţe întinse pentru a îmbrăţişa lumea. Câţi oameni au fost cuceriţi de simplitatea inimii sale, combinată cu o largă experienţă cu oamenii şi cu lucrurile! Valul de prospeţime adus de el cu siguranţă nu a privit doctrina, ci mai degrabă modul de explicare a ei; stilul său de a vorbi şi de a acţiona era nou, după cum nou era şi stilul său prietenesc de a interacţiona cu oamenii simpli dar şi cu oamenii puternici ai acestei lumi. Cu acest spirit a convocat el Conciliul Vatican II, întorcând astfel o nouă pagină din istoria Bisericii: creştinii s-au auzit chemaţi să proclame Evanghelia cu un înnoit curaj şi cu o mai mare atenţie la ‘semnele’ timpurilor.”

„Conciliul a fost cu adevărat o viziune profetică a acestui bătrân Pontif care, chiar şi în mijlocul numeroaselor dificultăţi, a deschis un timp al speranţei pentru creştini şi pentru omenire. […] În ultimele momente ale vieţii sale pământeşti şi-a încredinţat testamentul Bisericii: ‘Ce contează mai mult în viaţă este binecuvântatul Isus Cristos, Biserica Sa sfântă, Evanghelia Sa, adevărul şi bunătatea’. Şi noi dorim să primim acest testament, dându-i mărire lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit un astfel de Păstor.”

Sursa: Lumea Catholica

Biografii: varianta 1 / varianta 2 / varianta 3

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *