Pages Menu
Categories Menu

Iosif-Benedict CotolengoSf. Iosif-Benedict Cotolengo

  • preot
  • 1786-1842
  • n.: la 3 mai 1786, Bra, Cuneo, Italia
  • d.: la 30 aprilie 1842, Chieri, Torino, Italia
  • 30 aprilie (latin)

Oraşul Torino – Italia este locul de naştere a două opere mari: Institutul Salesian al lui Ioan Don Bosco şi „Casa cea Mică a Providenţei Divine” a lui Iosif Benedict Cotolengo. Deoarece Institutul Salesian are numeroase ramificaţii în toată lumea, Ioan Don Bosco este mult mai cunoscut decât confratele său mai în vârstă, care însă are meritul de a-l fi încurajat pe tânărul Don Bosco atunci când şi-a început activitatea. Dar şi opera lui Iosif Benedict Cotolengo este o realizare extraordinară a iubirii de Dumnezeu şi de oameni.

În jurul anului 1820, Torino începea să devină un mare oraş industrial. Alături de fabricile care se construiau, se înghesuiau casele sărăcăcioase în care foametea, boala, mizeria, disperarea, erau pâine de toate zilele. Un tânăr canonic al bisericii „Trupul Domnului” cunoştea toate aceste ascunzişuri. Deseori era văzut cu o servietă mare de piele plină cu ce putuse aduna, intrând pe o străduţă sau alta, şi întorcându-se cu servieta goală, urmat de cete de copii care nu mai conteneau cu: „mulţumim unchiule”. Moştenirea părintească de mult timp se transformase în haine, mâncare, medicamente; apela la ajutorul celor mai înstăriţi, dar când şi aceştia se plictiseau de el, lua ce mai avea prin cameră şi pornea pe drumurile numai de el ştiute. Iarna, ca să facă economie de lemne, umbla cu un palton vechi cu blană, care-i dădea înfăţişarea unui urs.

Într-o dimineaţă rece de septembrie a anului 1827 este chemat să îngrijească pe o femeie care era pe moarte în antreul unui han sărăcăcios: fiind în trecere prin oraş s-a îmbolnăvit grav, dar nici un spital nu voise să o primească. Cotolengo îi acordă asistenţa sufletească şi un cuvânt de mângâiere. Întorcându-se spre casă, se gândeşte că trebuie făcut ceva pentru cei care nu au nici o posibilitate să-şi asigure îngrijirea; îşi propune deci să întemeieze un spital propriu. Închiriază câteva camere, apelează la bunăvoinţa cunoscuţilor care oferă mobilă, paturi, pânză: un medic şi un farmacist oferă serviciile lor gratuite. „Casa cea Mică a Providenţei Divine” ia fiinţă. La început, Iosif Cotolengo adună de prin oraş pe cei fără nici un adăpost: cerşetori, ologi, orbi. Nu le oferea mare confort, dar era ceva mai mult decât aveau ei sub poduri, ori prin gangurile ascunse de la marginea oraşului. Ajutat de Divina Providenţă, închiriază alte spaţii şi în câţiva ani devine părintele a sute de orfani, decăzuţi, epileptici, imbecili, surdomuţi.

În 1831 izbucneşte ciuma; autorităţile oraşului dau dispoziţie ca să fie închisă „Casa cea Mică a Providenţei Divine”; unii îl iau în râs pe curajosul preot, alţii îl condamnă, considerându-l drept un smintit: el nu se descurajează, ci aleargă la marginea oraşului, în cartierul Valdocco, unde găseşte spaţii suficiente pentru a-şi plasa imensa lui familie. Aici începe marea epopee. Face planurile unei construcţii imense, un cartier întreg, cuprinzând saloane pentru bolnavi, farmacii, săli de operaţii, locuinţe pentru personalul îngrijitor, bucătării, săli de mese, ateliere pentru iniţierea celor apţi de lucru, atelier pentru necesităţile instituţiei, la mijloc o biserică luminoasă în care murmurul rugăciunii nu încetează nici ziua, nici noaptea. Nu are nici un fond, începe prin a căra el însuşi, var, cărămidă, lemne… Ajutoarele încep să curgă din toate părţile: viaţa intră într-un ritm normal, mulţumitor, asigurată zi de zi de Providenţa Divină; nu există nici magazii pentru provizii pe timp mai îndelungat, nici servicii de contabilitate. „Providenţa conduce lumea de mii de ani fără contabilitate” – spunea în glumă Iosif Benedict.

I se acordă decoraţii, este chemat în audienţă la miniştri, la rege; el rămâne acelaşi om modest, vesel, cu totul lăsat în voia Providenţei. În „Casa cea Mică a Providenţei Divine” sunt primiţi cu onoruri toţi cei care nu au nici un mijloc de existenţă, toţi cei refuzaţi de sanatoriile şi spitalele din ţară; personalul de serviciu lucrează gratuit, mulţumiţi cu existenţa zilnică, participând împreună cu pacienţii – ajunşi la câteva mii – la rugăciunea neîntreruptă din biserică. Iosif Benedict Cotolengo începe să se simtă obosit şi slăbit; se retrage pentru o mică reculegere. Despărţindu-se de ai săi le spune: „Când voi fi în cer, am să mă apropii mult de Mama Cerească şi o voi trage de mantie. Atunci veţi vedea cât de bine vor merge toate, şi vouă nu vă va lipsi nimic”. În ziua de 30 aprilie 1842, rostind cuvintele psalmistului: „M-am bucurat când mi s-a spus: vom merge în casa Domnului”, închide liniştit ochii şi este condus în camera de onoare a Divinei Providenţe.

Astăzi „Casa cea Mică a Providenţei Divine” este o imensă instituţie, cu peste 10.000 de pacienţi, cu un personal de peste 1.500 de persoane, trăind în condiţii omeneşti, având în continuare drept contabil şi administrator general „Providenţa Divină”. Opera Sfântului Iosif Benedict Cotolengo arată că încrederea în bunătatea şi puterea lui Dumnezeu nu înseamnă inactivitate, neglijenţă, dezordine, ci convingerea neclintită că Dumnezeu este alături de noi atunci când ne străduim cu toată sinceritatea să facem binele care este în puterea noastră.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *