Pages Menu
Categories Menu

Laurenţiu IustinianiSf. Laurenţiu Iustiniani

  • Episcop
  • 1381-1455
  • n.: la 1 septembrie 1381, Veneția, Italia
  • d.: la 8 ianuarie 1455, Veneția, Italia
  • 8 ianuarie (latin)

Laurenţiu Iustiniani, abatele Mănăstirii „Sfântul Gheorghe” de lângă Veneţia, în anul 1433 a fost numit episcop de Veneţia, deşi de mai multe ori a refuzat această demnitate, considerându-se că este lipsit de calităţile şi energia necesare păstorului unei dieceze. Totuşi, prin exemplul, rugăciunile şi sacrificiile sale, a transformat radical clerul decăzut şi viaţa creştinească a întregii dieceze; ca recompensă, papa Niculai al V-lea i-a acordat titlul de „Patriarh”. Dogele Veneţiei spunea că singurul om cu care ar fi dispus să-şi schimbe sufletul era Laurenţiu Iustiniani. La rândul său, primul patriarh al oraşului lagunelor spunea că activitatea de doge este o joacă în comparaţie cu aceea a episcopului, ţinând seamă de răspunderea lui pentru mântuirea sufletelor.

Laurenţiu s-a născut în anul 1381, ca fiu al unei familii nobile din Veneţia, familia Iustiniani. Quirina, mama lui, a rămas văduvă la vârsta de 25 de ani, urmând să se îngrijească de creşterea a cinci copii şi administrarea unei case mari, cu mulţi servitori şi multe obligaţii. Îngrijorată de sănătatea şubredă a lui Laurenţiu, era preocupată de aranjarea unei căsătorii convenabile, când, spre uimirea ei, copilul drag părăseşte castelul şi se refugiază în Mănăstirea „Sfântul Gheorghe”. Un prieten al său s-a dus la mănăstire cu gândul de a-l convinge să se întoarcă în familie, dar, în loc de a-l scoate pe Laurenţiu din mănăstire, s-a hotărât să rămână şi el acolo.

Fiul nobilei familii Iustiniani, îmbrăcat în smerita rasă de călugăr, mergea din poartă în poartă, cerşind mila creştinelor. Mama, de altfel, femeie evlavioasă, suferea mult la gândul că oamenii l-ar putea recunoaşte pe fiul său sub hainele umilului cerşetor, şi atunci îi trimitea pe servitori să-i umple cu pâine desaga spre a se întoarce mai repede la mănăstire. Când Laurenţiu a înţeles motivul acestei mărinimii, nu a mai primit de la servitorii casei părinteşti decât două pâini. Fratele care îl însoţea ar fi voit să evite porţile de la care ştiau că nu primesc decât insulte, dar Laurenţiu era categoric: „Nu am renunţat la lume numai în vorbe. Să mergem să primim dispreţul ce-l are faţă de noi”. După ce a fost ales superior general al Ordinului său şi apoi episcop de Veneţia, nu şi-a schimbat felul de viaţă, nici chiar îmbrăcămintea. Îi vizita el însuşi pe săracii oraşului, împărţind alimente şi îmbrăcăminte, nu însă şi bani, ca nu cumva să fie folosiţi în alte scopuri.

Nu avea darul oratoriei, dar din această cauză nu era întristat, deoarece avea posibilitatea să suplinească lipsa prin scris; pentru îndrumarea clerului şi a credincioşilor, a trimis multe scrisori pastorale şi broşuri, în care expunea rodul meditaţiilor sale, folosind expresii simple şi cuprinzătoare: „Cine nu se foloseşte, cât mai mult îi este cu putinţă, de învăţătura şi harul Domnului dovedeşte că nu-l preţuieşte”; „Un adevărat credincios al Domnului se fereşte şi de greşelile mici, pentru ca dragostea lui să nu se răcească”; „Trebuie să evităm afacerile prea complicate; în treburile prea complicate se află întotdeauna şi coada diavolului”. Deoarece toată viaţa şi-a impus renunţări şi pocăinţe aspre, când era bătrân şi bolnav, cei din jur au voit să-i înlocuiască salteaua de paie cu una de puf, dar el le-a spus: „Cristos a murit pe cruce şi eu să mor pe o saltea de puf?” Pe patul său aspru a murit în ziua de 8 ianuarie 1455, exprimându-şi dorinţa să fie înmormântat în vechiul cimitir al mănăstirii; locuitorii Veneţiei i-au făcut însă o înmormântare triumfală, exprimându-şi recunoştinţa faţă de acela care, timp de douăzeci şi doi de ani, le-a fost păstor sufletesc, învăţător înţelept şi părinte plin de dragoste. Papa Alexandru al VIII-lea (1689-1691) l-a ridicat la cinstea sfintelor altare, iar Martirologiul Roman i-a fixat comemorarea la 5 septembrie, ziua în care a început activitatea de episcop al Diecezei de Veneţia.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *