Pages Menu
Categories Menu

MarcuSf. Marcu


În Noul Testament, Marcu este amintit de zece ori, mai întâi cu numele ebraic, Ioan, apoi cu numele roman de Marcu, şi de câteva ori sub numele de Ioan-Marcu. Pentru unii istorici se pare că ar fi fost vorba de două persoane diferite; noi însă ţinem părerea tradiţională şi cea mai probabilă că este vorba de un singur Ioan-Marcu, fiu al acelei Maria în casa căreia se adunau primii creştini din Ierusalim şi unde s-a refugiat însuşi Sfântul Petru, după ce fusese eliberat în mod mirculos din închisoare. Faptele Apostolilor (cap.12) istorisesc: „Şi Petru, venindu-şi în sine, a zis: ‘Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toate câte aştepta poporul iudeilor’. Şi chibzuind a venit la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi şi se rugau.”

Marcu, evreu de originie, s-a născut probabil înafara Palestinei, dintr-o familie înstărită. Sfântul Petru, care îl numeşte „fiul meu”, l-a luat cu sine în călătoriile sale misionare prin Orient şi la Roma. Din această îndelungată apropiere, Marcu a reţinut şi a scris ceea ce Petru vorbea despre Isus Cristos: în felul acesta ne-a rămas Evanghelia care îi poartă numele. Antichitatea creştină, începând cu Papias (+130), îl numeşte pe Marcu – „tălmaciul lui Petru”: „Marcu, un interpret al lui Petru, a consemnat în scris tot ceea ce îşi amintea. Astfel a scris ceea ce Domnul a învăţat şi a făcut, fără să urmeze însă ordinea faptelor. Adică Marcu nu l-a auzit direct pe Cristos, nici nu a stat în preajma Lui, ci mai târziu l-a ascultat pe Petru, care îşi expunea învăţătura după cum cereau împrejurările.”

Pe lângă de familiaritatea cu Sfântul Petru, Evanghelistul Marcu a beneficiat şi de o îndelungată comunitate de viaţă cu apostolul Pavel, pe care l-a întâlnit prima dată în anul 44, când Paul şi Barnaba aduseseră la Ierusalim ajutoarele generoase oferite de comunităţile din Antiohia. La întoarcere, Barnaba l-a luat cu sine pe tânărul său nepot Marcu. După ce au vestit Evanghelia în insula Cipru, Pavel a proiectat o grea şi riscantă călătorie în inima Asiei Mici, printre populaţiile războinice ale munţilor Taurus; la acest moment, ne spun Faptele Apostolilor, „Marcu s-a despărţit de Paul şi Barnaba, şi s-a reîntors la Ierusalim”. Mai târziu, Marcu se va întoarce lângă Sfântul Pavel, când acesta va fi în închisoare la Roma. „Adu-l cu tine pe Marcu, voi avea multă nevoie de ajutorul lui”, scrie Sfântul Pavel din închisoarea romană ucenicului său Timotei, în anul 66.

Datele cronologice privitoare la viaţa Sfântului Marcu rămân nesigure. Este probabil că a murit în anul al 14-lea al domniei lui Nero, 68, după unii de moarte naturală, după alţii ca martir al credinţei, în oraşul Alexandria din Egipt. „Acta Marci” – „Istoria faptelui lui Marcu”, o scriere de la jumătatea secolului al IV-lea, ne spune că în ziua de 24 aprilie, Sfântul Marcu a fost legat de gât cu o funie şi târât de către păgâni pe străzile Alexandriei, în râsul şi batjocura mulţimii aprinse de ură.

Aruncat în închisoare peste noapte, în ziua următoare a fost supus aceloraşi chinuri, dar nu a mai rezistat mult, şi a murit. Trupul i-a fost aruncat pe un rug aprins, dar creştinii au reuşit să-l sustragă şi să-i facă înmormântarea cuvenită sfinţilor martiri. Se spune că în anul 828, doi negustori veneţieni au reuşit să obţină trupul Sfântului Marcu şi l-au dus la Veneţia; aici, între anii 976-1071 s-a înălţat splendida Bazilică veneţiană închinată Sfântului Marcu, autorul celei de-a doua Evanghelii a creştinătăţii. Între figurile simbolice pe care Apocalipsa le propune pentru cei patru evanghelişti, Sfântului Marcu i se atribui semnul „leul”, deoarece în Evanghelia sa scoate în evidenţă puterea dumnezeiască a lui Isus, biruitor al duhurilor rele, al celor ce i-au voit moartea, a tot răul şi al morţii.

În împărăţia romană, care cuprindea popoare de diferite origini etnice, deseori aceeaşi persoană purta două nume: unul roman şi unul local. Aşa a fost şi cu Sfântul Marcu: el a rămas cunoscut prin numele său roman – Marcu; acesta era un supranume, dat persoanelor pe care părinţii îi închinau zeului războiului, Marte. Ulterior se dădea copiilor născuţi în luna martie, având diferite forme pentru bărbaţi şi pentru femei. Pentru bărbaţi: Marcu, Martin, Marcel, Marcelin, Mărcan, Marcoci, Marcaş, Mărcuş, Marchian, etc. Pentru femei: Martina, Marcela (diminutiv Zela), Marcelina, Marcina. Mai mult, romanii au dat numele de Marte şi planetei pe care au observat pete roşii, gândind că sunt fluvii de sânge, vărsat în războaie.

Numele şi prenumele din această familie ne pot aminti chipul sfinţilor îndrăgostiţi de Cristos, între ei Marcu având un loc de frunte, care şi-au dăruit sângele propriu pentru a aduce pe pământ un strop de iubire şi de pace.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Biografii: varianta 1 / varianta 2

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *