Pages Menu
Categories Menu

Maria Adeodata PisaniFer. Maria Adeodata Pisani

  • călugăriţă
  • 1806-1855
  • n.: la 29 decembrie 1806, Napoli, Italia
  • d.: la 25 februarie 1855, Mdina, Malta
  • 25 februarie (latin)

Maria Adeodata Pisani, O.S.B., s-a născut în Napoli, la 29 decembrie 1806, fiind singura fiică a Baronului Benedetto Pisani Mompalao Cuzkeri. A fost botezată în aceeaşi zi în parohia Sfântul Marcu din Pizzofalcone, cu numele de Maria Tereza. Tatăl ei avea titlul de Baron de Frigenuini, unul dintre cele mai vechi şi mai bogate titluri din Malta. Mama ei era italiancă.

Din păcate, tatăl ei obişnuia să bea, şi astfel au apărut probleme în familie, care au făcut ca, în final, când Maria Tereza era încă o copilă mică, mama ei să plece din casa soţului ei, încredinţându-şi fiica soacrei, Elisabeth Mamo Mompalao, care locuia în Napoli. Bunica şi-a îngrijit bine nepoata, dar a murit când aceasta avea doar 10 ani. Maria Tereza a fost trimisă la o faimoasă şcoală din Napoli, cunoscută sub numele de ‘Istituto di Madama Prota’, unde îşi primeau educaţia domnişoarele aristocrate ale vremii.

Maria Tereza a rămas la această şcoală până la vârsta de 17 ani, aici primind educaţia religioasă şi socială. Între timp tatăl ei continua să provoace necazuri, astfel că în 1821, datorită implicării lui într-o revoltă în Napoli, a ajuns să fie condamnat la moarte. Fiind cetăţean britanic, sentinţa i-a fost suspendată şi a fost dat afară din Napoli şi deportat în Malta.

În 1825, Maria Tereza s-a mutat cu mama ei în Malta şi s-au stabilit în Rabat, unde trăia şi tatăl ei cu amanta sa, dar nu au locuit niciodată cu el. Deşi mama ei a căutat un bărbat potrivit cu care să îşi mărite fiica, Maria Tereza a respins întotdeauna propunerile. Ea a preferat să ducă o viaţă liniştită, să meargă zilnic la biserică, şi, atunci când i se ivea ocazia, să îi ajute pe săracii pe care îi întâlnea pe străzi. Oamenii care o cunoşteau au început să vorbească deja despre comportamentul ei pios. Ea nu s-a lăsat niciodată îndepărtată de comportamentul tatălui ei, şi întotdeauna când îl întâlnea îi cerea binecuvântarea.

La un moment dat, ea a fost impresionată de o predică pe care a auzit-o în biserica Ta’Giezu din Rabat. Ea mersese să se roage în faţa imaginii Maicii Domnului Bunului Sfat din biserica augustinienilor din Rabat, unde mergea de altfel în general zilnic la Liturghie şi la rugăciunile de seară. Aici a simţit pentru prima oară chemarea la călugărie şi la a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu în rugăciune. Părinţii ei s-au opus imediat dorinţei de a deveni călugăriţă, mama ei obligând-o să mai aştepte un an până să ia decizia finală. Maria Tereza a aşteptat cu supunere un an întreg, dar hotărârea ei a rămas aceeaşi.

La 16 iulie 1828, ea a intrat în comunitatea benedictină din mănăstirea Sf. Petru din Mdina. Ea şi-a ales ca stil de viaţă rugăciunea, munca, silenţiumul şi ascultarea. După şase luni ca postulantă, la începutul anului 1829, a avut loc ceremonia de investire ca şi novice, la care au participat şi părinţii şi rudele ei. Atunci ea şi-a ales numele de Maria Adeodata. În timpul anului cât a fost novice ea le-a impresionat nu numai pe celelalte colege de noviciat, ci şi pe călugăriţa responsabilă cu novicele. Această călugăriţă a mărturisit că Adeodata nu greşea deloc, şi că, în loc să o înveţe, învăţa de fapt de la ea.

La 4 martie 1830, ea a semnat la notariat un act de renunţare, ultimul pas oficial pentru a fi admisă ca şi călugăriţă. Prin acest act ea renunţa la titlurile ei şi îşi împărţea moştenirea imensă primită de la bunica sa după tată, păstrând doar cât avea nevoie să poată să îi ajute pe alţii.

Depunerea voturilor a avut loc la 8 martie 1830, următorii 25 de ani trăindu-i ca şi călugăriţă de clauzură în mănăstirea Sf. Petru. În aceşti ani, nu doar călugăriţele din mănăstire ci şi persoane din exterior au beneficiat de faptele ei caritabile şi de viaţa ei sfântă. A avut diferite responsabilităţi în mănăstire, dar cea care i-a plăcut cel mai mult a fost îngrijirea capelei, care îi dădea mai mult timp pentru a sta lângă Sfântul Sacrament, şi cea de portar, care îi dădea şansa să stea lângă cei săraci care obişnuiau să vină zilnic la mănăstire pentru a cere ajutorul. Timp de patru ani s-a ocupat de novice, iar între 1851 şi 1853 a fost aleasă stareţă. În timpul mandatului de doi ani, ea a întâmpinat dificultăţi doar din partea câtorva membre ale comunităţii, încercând să aducă unele schimbări în viaţa comunităţii pentru a o ajuta să trăiască mai bine în concordanţă cu regula şi modul de viaţă benedictin. Unele călugăriţe au fost de asemenea invidioase pe ea deoarece mulţi vorbeau despre sfinţenia vieţii pe care o trăia.

Maria Adeodata era recunoscută pentru spiritul de sacrificiu. Tot ce avea mai bun, fie hrană, fie haine, dădea celor săraci, ea fiind fericită să trăiască cu resturi şi cu haine vechi. Cât a stat în mănăstire ea a scris şi câteva lucrări, dintre care cea mai cunoscută este „Grădina mistică a sufletului care îi iubeşte pe Isus şi pe Maria”, în care ea a strâns reflecţii spirituale personale, în forma unui jurnal pe perioada 15 august 1835 – 3 mai 1843. Ea a scris de asemenea reflecţii asupra îndrumării spirituale, precum şi mai multe rugăciuni, unele dintre ele fiind folosite de către comunitate. Deşi limba ei nativă era italiana, s-a străduit să înveţe să vorbească şi să scrie în malteză, scriind în malteză rugăciunile care se foloseau în mod obişnuit în mănăstire. Prin viaţa ei ca şi călugăriţă, ea a fost un exemplu luminos pentru toţi în urmarea Regulii Sfântului Benedict, prin ascultarea de superiori, prin gesturile de caritate, prin devoţiunea ei pentru Sfântul Sacrament şi pentru Fecioara Maria şi prin angajamentul ei total de iubire pentru Dumnezeu.

În ultimii doi ani ai vieţii, problemele cu inima i-au şubrezit treptat starea sănătăţii, care de altfel nu a fost niciodată prea bună. Ea s-a forţat însă să ducă o viaţă normală în sânul comunităţii, luptând întotdeauna pentru perfecţiune şi conducându-i pe ceilalţi prin propriul exemplu. La 25 februarie 1855, la 48 de ani, Maria Adeodata a simţit că i se apropie sfârşitul. În ciuda sfaturilor călugăriţelor, ea a mers la capelă pentru a participa la Liturghia de dimineaţă. După ce s-a împărtăşit, a fost dusă înapoi în pat, unde, înconjurată de călugăriţele comunităţii ei aflate în rugăciune, a murit. Imediat ce vestea s-a aflat în afara mănăstirii, aceeaşi propoziţie s-a repetat în întreaga ţară: „Sfânta a murit”. A avut parte de funeralii simple, fiind înmormântată chiar a doua zi în cripta mănăstirii.

Mulţi oameni susţin că au avut parte de vindecări miraculoase sau alte haruri din partea lui Dumnezeu prin mijlocirea Adeodatei. În 1892 a fost iniţiat procesul de beatificare şi canonizare a Mariei Adeodata. În 1897 a avut loc un miracol care a fost mai târziu prezentat Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, pentru examinarea oficială şi eventuala recunoaştere. Miracolul s-a petrecut în Subiaco, Italia: o stareţă benedictină era atât de bolnavă încât a primit şi Sacramentul Maslului, dar, după rugăciuni în care a cerut Adeodatei mijlocirea, ea s-a simţit tot mai bine, medicii neputând să explice vindecarea ei din final.

Datorită unor motive financiare, procesul de beatificare a fost întrerupt în 1913, fiind reluat abia în 1989, când comunitatea benedictină de la mănăstirea Sf. Petru a cerut reluarea cazului. Ea a fost beatificată de către Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia pelerinajului pe care l-a făcut în Malta în perioada 8-9 mai 2001.

Sursa: Vatican.va

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *