Pages Menu
Categories Menu

Martirii chineziSs. Martirii chinezi


Sfântul Augustin Zhao Rong, preot şi însoţitorii

Biserica îi mulţumeşte astăzi Domnului, pentru că este binecuvântată şi inundată de lumina şi splendoarea sfinţeniei acestor fii şi fiice ale Chinei (…) În această mulţime de martiri strălucesc şi 33 de misionari şi misionare, care şi-au părăsit propria lor ţară… asumându-şi, cu iubire, greutăţile acestui ţinut, cu dorinţa de a-l vesti pe Cristos şi de a sluji acest popor (…) Aceşti misionari, atât cât au putut, au iubit sincer China, consumându-şi pentru ea toate energiile[1].

De la originile cele mai îndepărtate ale poporului chinez, spre jumătatea mileniului al III-lea î.C., sentimentul religios faţă de Fiinţa Supremă şi respectul filial şi plin de devoţiune faţă de înaintaşii răposaţi sunt caracteristicile cele mai constante ale acestei culturi milenare. Această notă de religiozitate clară se regăseşte, mai mult sau mai puţin, în chinezii din toate timpurile, până în veacul nostru, când, sub influenţa ateismului occidental, unii intelectuali, în special cei educaţi în afară, au voit să se elibereze, asemenea unora dintre maeştrii lor occidentali, de orice idee religioasă.

Începuturile evanghelizării în China

În secolul al V-lea, a fost vestită pentru prima dată evanghelia în China şi, la începutul secolului al VII-lea, a fost înălţată prima biserică. În timpul dinastiei T’ang (618-907), comunitatea creştinilor a înflorit de-a lungul a două secole. În secolul al XIII-lea, înţelegerea poporului chinez şi a culturilor sale, aşa cum le avea un misionar ca Giovanni da Montecorvino, au făcut posibilă începerea primei misiuni catolice în „Regatul de Mijloc”, cu sediul episcopal la Beijing.

Nu e de mirare că, în special în epoca modernă (din secolul al XVI-lea, când comunicaţiile dintre Orient şi Occident au început a fi într-un fel mai frecvente), din partea Bisericii Catolice a existat dorinţa de a duce acestui popor lumina evangheliei, aşa încât aceasta să îmbogăţească şi mai mult tezaurul de tradiţii culturale şi religioase atât de bogate şi profunde.

Pornind aşadar de la ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, au fost trimişi diferiţi misionari catolici în China: persoane ca Matteo Ricci şi alţii au fost alese cu mare grijă, ţinând cont, în afară de spiritul de credinţă şi de iubire, de capacităţile lor culturale şi de specializările lor în diferite câmpuri ale ştiinţei, în special în astronomie şi matematică. Datorită acestor calităţi şi aprecierii pe care misionarii au arătat-o pentru spiritul de cercetare prezent la oamenii de ştiinţă chinezi, s-au putut stabili foarte bune raporturi de colaborare ştiinţifică. Aceste raporturi au fost de folos, la rândul lor, pentru a deschide multe porţi, chiar şi pe acelea ale curţii imperiale, şi în felul acesta, s-au ţesut relaţii între persoane diferite cu mari capacităţi.

Calitatea vieţii religioase a acestor misionari a făcut unele persoane de înalt nivel să simtă nevoia de a cunoaşte mai bine spiritul evanghelic ce-i anima, şi astfel, să fie instruiţi cu privire la religia creştină. Acest fapt s-a realizat într-o manieră potrivită cu caracteristicile culturale şi cu modul lor de gândire. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui de-al XVII-lea, au fost numeroşi aceia care, după ce au dobândit pregătirea necesară, au cerut Botezul şi au devenit creştini fervoroşi, menţinând întotdeauna cu mândrie justă identitatea lor de chinezi şi cultura proprie.

În acea perioadă, creştinismul a fost văzut ca o realitate ce nu se împotrivea celor mai înalte valori ale tradiţiilor poporului chinez, nici nu se suprapunea peste ele, ci le îmbogăţea cu o nouă lumină şi o nouă dimensiune. Datorită raporturilor foarte bune existente între unii misionari şi împăratul K’ang Hsi, datorită serviciilor făcute pentru restabilirea păcii între ţarul Rusiei şi „Fiul Cerului”, adică împărat, acesta a dat, în 1692, primul decret de libertate religioasă, în virtutea căruia toţi supuşii lui puteau să urmeze religia creştină şi toţi misionarii puteau să o predice pe vastele sale domenii. Prin urmare, activitatea misionară şi răspândirea mesajului evanghelic au luat un mare avânt, şi mulţi chinezi, atraşi de lumina lui Cristos, au cerut să primească Botezul.

Persecuţia

Din nefericire, chestiunea „riturilor chinezeşti” l-a iritat pe împăratul K’ang Hsi şi a pregătit terenul pentru persecuţie – puternic influenţată de cea din Japonia -, care, când mai mult, când mai puţin, deschisă sau ocultă, violentă sau nu, s-a extins, în unde succesive, din primele decenii ale secolului al XVII-lea până spre jumătatea secolului al XIX-lea, ucigând misionari şi credincioşi laici şi distrugând nu puţine biserici.

Le 15 ianuarie 1648, tătarii „manciu”, invadând regiunea Fujian şi arătându-se ostili faţă de religia creştină, l-au ucis pe fericitul Francesco Fernández de Capillas, preot din Ordinul Fraţilor Predicatori. După ce l-au închis şi torturat, l-au decapitat în timp ce recita împreună cu alţii misterele de durere ale Rozariului. Fericitul Francesco Fernández de Capillas a fost recunoscut de Sfântul Scaun ca protomartir al Chinei. Spre jumătatea secolului următor, al XVIII-lea, alţi cinci misionari spanioli, care îşi desfăşuraseră activitatea între anii 1715-1747, au fost şi ei ucişi ca urmare a unui nou val de persecuţie iniţiată în 1729 şi înrăutăţită în 1746. Era epoca împăratului Yung-Cheng şi a fiului său K’ien-Lung.

O nouă fază a persecuţiilor asupra religiei creştine s-a desfăşurat în secolul al XIX-lea. În timp ce catolicismul fusese autorizat de unii împăraţi în secolele precedente, împăratul Kia-Kim (1796-1821), în schimb, a publicat numeroase decrete împotriva lui. Primul datează din 1805; două edicte, din 1811, erau îndreptate împotriva chinezilor care studiau pentru a primi ordinele sacre şi împotriva preoţilor ce răspândeau religia creştină. Un decret din 1813 îi elibera de orice pedeapsă pe apostaţii voluntari, adică pe creştinii care declarau în mod spontan că abandonează credinţa creştină, însă îi pedepsea pe toţi ceilalţi.

În această perioadă, a suferit martiriul fericitul Petru Wu, un catehet laic chinez. Născut dintr-o familie păgână, a primit Botezul în 1796 şi şi-a petrecut restul vieţii vestind adevărul religiei creştine. Toate tentativele de a-l face să apostazieze au fost în zadar. I s-a dat sentinţa la moarte şi a fost spânzurat la 7 noiembrie 1814. În fidelitatea faţă de Cristos l-a urmat fericitul Iosif Zhang-Dapeng, catehet laic, comerciant, botezat în anul 1800 şi devenit apoi sufletul misiunii din oraş. A murit şi el spânzurat la 12 martie 1815.

Printre nenumăraţii martiri din această perioadă se numără şi Augustin Zhao Rong. Mai întâi, a fost unul dintre soldaţii care l-au escortat pe episcopul Dufraisse, de la Chengdu la Beijing, şi a rămas impresionat de răbdarea acestuia. Ca urmare, a cerut să facă parte dintre neofiţi. După ce a fost botezat, a fost trimis la seminar şi apoi sfinţit preot. Fiind arestat, a avut de suferit chinuri îngrozitoare în urma cărora a murit în 1815.

Un nou avânt misionar

Între timp, s-au întâmplat în politică unele evenimente ce au avut urmări importante asupra vieţii misiunilor creştine. În anul 1840, comisarul imperial de la Guangdong, vrând, pe bună dreptate, să suprime comerţul cu opiu care se afla în mâna englezilor, a hotărât să arunce în mare mai mult de 20.000 de pachete cu acest drog. A devenit pretext pentru un război imediat pe care l-au câştigat englezii. În 1842, China a fost nevoită să semneze primul tratat internaţional din timpurile moderne, tratat ce va fi urmat apoi de altele cu America şi cu Franţa. Profitând de această ocazie, Franţa a luat locul Portugaliei ca putere protectoare a misiunilor şi, în consecinţă, a fost emanat un dublu decret: unul din 1844, prin care le era permis chinezilor să urmeze credinţa catolică, şi altul, din 1846, prin care pedepsele vechi împotriva catolicilor erau suprimate.

Biserica a putut în felul acesta să trăiască în mod deschis şi să-şi desfăşoare activitatea misionară dezvoltând-o şi în ambientul educaţiei superioare, în universităţi şi în cercetările ştiinţifice. O dată cu multiplicarea diferitelor institute culturale de nivel înalt şi datorită activităţilor lor apreciate, s-au stabilit în mod gradual legături mereu mai profunde între Biserică şi China cu bogatele ei tradiţii culturale.

Persecuţia de la începutul secolului al XX-lea

S-a scurs astfel un secol de răspândire a misiunilor creştine, cu excepţia unei perioade în care s-a abătut asupra misiunilor revolta „Asociaţiei Justiţiei şi Armoniei”, cunoscută sub numele de „Revolta Boxerilor”, care a avut loc la începutul secolului al XX-lea şi a cauzat vărsarea sângelui multor creştini. Se ştie că în această revoltă au intrat toate societăţile secrete şi ura acumulată şi reprimată împotriva străinilor din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, din cauza vicisitudinilor politice şi sociale urmate de Războiul Opiului şi de impunerea „tratatelor neegale” din partea puterilor occidentale.

Însă mobilul persecuţiei misionarilor a fost de altă natură, chiar dacă erau de provenienţă europeană. Uciderea lor a fost determinată de o cauză pur religioasă: au fost ucişi din acelaşi motiv din care au fost ucişi credincioşii chinezi ce se făcuseră creştini. Documente istorice de încredere scot în evidenţă ura anticreştină de care au fost împinşi boxerii ca să-i elimine pe misionari şi pe credincioşii locali care aderaseră la învăţătura lor. Cu privire la ei, s-a dat un edict, la 1 iulie 1900, în care se spunea, în sinteză, că a sosit timpul când relaţiile bune cu misionarii europeni şi creştinii lor a trecut. Primii trebuiau să fie îndată repatriaţi, iar cei credincioşi, constrânşi la apostazie. Pedeapsa era moartea.

Ca urmare a acestui edict, a avut loc martiriul unor misionari şi a multor creştini chinezi. Faptul că un număr considerabil de credincioşi laici chinezi şi-au oferit viaţa lui Cristos împreună cu misionarii ce le vestiseră evanghelia şi se străduiseră pentru ei scoate în evidenţă profunzimea legăturilor pe care le stabileşte credinţa în Cristos, reunind într-o singură familie persoane din rase şi culturi diferite, strâns uniţi între ei, nu din motive politice, ci în virtutea unei credinţe ce predică iubirea, frăţia, pacea şi dreptatea.

Câţiva ani mai târziu, la mulţimea martirilor din timpul Revoltei Boxerilor, s-au mai adăugat unii membri din societatea saleziană a sfântului Ioan Bosco. Ei au fost ucişi împreună, la 25 februarie 1930.

Notă:
[1] Ioan Paul al II-lea, Omilia ţinută cu ocazia canonizării.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *