Pages Menu
Categories Menu

Roza de ViterboSf. Roza de Viterbo

  • fecioară
  • 1234-1252
  • n.: în 1234, Viterbo, Italia
  • d.: la 6 martie 1252, Viterbo, Italia
  • 6 martie (latin)

La 84 km de Roma se află localitatea Viterbo, un oraş cu peste 50.000 de locuitori, păstrând cu mândrie întăriturile rămase de pe vremea romanilor, o frumoasă catedrală gotică şi câteva dintre cele mai frumoase fântâni ale Italiei. În acest oraş, în anul 1234, dintr-o familie foarte modestă, s-a născut o fetiţă căreia părinţii i-au dat numele de Roza (trandafir), impresionaţi, probabil, de culoarea fragedă trandafirie a micuţei. Încă din copilărie, Roza avea să apară ca o mesageră a cerului trimisă cu misiunea de a-i chema la credinţă şi la pace pe concetăţenii ei, ajunşi într-o stare de multă rătăcire, ură şi decădere morală. Se spune că, deja de la vârsta de 3 ani, Dumnezeu a săvârşit prin ea fapte extraordinare, învierea unei mătuşe după mamă, decedată în mod cu totul neaşteptat, transformarea în trandafiri a pâinilor mici pe care voia să le ducă săracilor fără a fi observată şi altele.

Un document rămas din acea epocă ne arată că, într-o noapte de joi, dinaintea sărbătorii Sfântului Nicolae din anul în care a murit împăratul Frederic al II-lea (1250), Roza a avut o viziune ce a determinat-o să intre în Ordinul Terţiar Franciscan. I s-au arătat mai întâi câteva suflete ale unor răposaţi şi apoi Preacurata Fecioară Maria, care au invitat-o să meargă imediat la o anumită doamnă Zitta, superioară locală a Ordinului Terţiar; aceasta avea să o ajute să îmbrace haina terţiarelor şi să o întovărăşească în vizită la trei biserici, ca semn al dăruirii ei totale lui Dumnezeu.

Mai înainte, însă, a trebuit să treacă printr-o grea încercare, atât ea, cât şi întreaga familie. Roza, mânată de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, a început să se adreseze concetăţenilor ei în cuvântări înflăcărate, prin care le reamintea datoria de a face pocăinţă şi a rămâne credincioşi faţă de Cristos şi faţă de Biserică, a cărei unitate era sfâşiată prin răspândirea din ce în ce mai mare a ereziei patarinilor şi catarilor, şi prin sângeroasele certuri dintre cetăţeni. Cuvintele Rozei au fost interpretate în sens politic şi considerate drept un act de făţişă împotrivire contra împăratului Frederic al II-lea; „il podesta” – primarul – Mainetto di Bovolo a trimis în exil întreaga familie a Rozei.

Se pare că timpul petrecut la Soriano a durat doar câteva săptămâni, deoarece a intervenit moartea împăratului, prevestită de Roza. În drum spre casă, în localitatea Vitorchiano, tânăra Roza, prin rugăciunile ei, obţine vindecarea unei femei oarbe, numită Delicata; de asemenea, o aduce la credinţă pe o eretică foarte îndârjită, supunându-se probei numite „judecata lui Dumnezeu”.

Revenind la Viterbo, Roza a încercat să intre într-o mănăstire de călugăriţe, dar nu a fost primită. De fapt, deşi în mijlocul vieţii agitate a lumii, sufletul ei era fără încetare absorbit de Dumnezeu, care a înzestrat-o cu daruri atât de extraordinare, încât era privită ca o arătare venită din ceruri, nu ca o făptură pământească. Despre sfârşitul ei nu se ştie decât că a murit la vârsta de 18 ani şi a fost înmormântată fără sicriu sub duşumeaua bisericii Sfânta Maria del Poggio. După 18 luni, a fost dezgropată şi aflată intactă, ca în ziua înmormântării.

Trupul ei, neatins de putrezire, a fost aşezat într-o raclă artistic lucrată, în care s-a păstrat timp de secole; un incendiu a distrus biserica şi a transformat în cenuşă racla, dar trupul a rămas intact, doar puţin înnegrit de fum. Şi astăzi se păstrează în aceeaşi stare, iar toţi vizitatorii oraşului – şi sunt foarte mulţi – se consideră fericiţi să privească şi să venereze vasul de lut care acum mai bine de 700 de ani a purtat un suflet de aur, emanând parfum de trandafiri. Faptele minunate atribuite mijlocirii cereşti a Rozei au confirmat titlul de sfântă, care i-a fost dat chiar pe când trăia. A fost canonizată în anul 1457.

Între prenumele care au la origine numele unei flori, Roza = trandafir este cel mai răspândit. Trandafirul ce îşi apără parfumul şi frumuseţea cu spinii înţepători ne aminteşte una dintre marile legi ale vieţii sufleteşti: curăţenia, demnitatea, pacea sufletului trebuie apărate cu grijă, dacă vrem să ne bucurăm de ele. Spinii mortificaţiei, ai reculegerii, ai renunţărilor fac să sângereze gura balaurului care a jurat moarte purităţii şi iubirii.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *