Pages Menu
Categories Menu

Sfânta Fecioară de pe Muntele CarmelSfânta Fecioară de pe Muntele Carmel


Muntele Carmel, aflat în partea de Nord-Vest a Israelului, mai sus de oraşul Haifa, oglindindu-se în apele albastre ale Mării Mediterane, este deseori amintit în Vechiul Testament ca loc de reculegere şi rugăciune. Pe una dintre crestele lui, proorocul Ilie a adus jertfa prin care a dovedit adevărul credinţei şi al misiunii sale (III Regi 18, 20–40), şi tot de aici a privit norul mic ridicat din apele mării, nor ce a prevestit încetarea secetei şi ploaia dătătoare de viaţă (III Regi 18,41–45). Este uşor de înţeles că evenimentele petrecute pe înălţimile Carmelului şi liniştea peşterilor şi a pădurilor i-au atras încă din primele veacuri ale creştinismului pe pustnicii doritori de purificare şi înălţare spirituală. Ei erau numiţi carmelitani şi aveau ca deprindere comună cinstirea Preacuratei Fecioare Maria, „floarea Carmelului”, simbolizată şi prevestită în norul contemplat de către proorocul Ilie. Mai târziu, prin secolul al X-lea, ei acceptă o formă de viaţă mănăstirească organizată, constituind Ordinul Călugăresc al Carmelitanilor.

Acest ordin călugăresc, unul dintre cele mai vechi în istoria Bisericii, deşi îl consideră pe proorocul Ilie ca patriarh şi model, nu are propriu-zis un fondator, dar are o mare iubire: devoţiunea către Sfânta Maria, numită şi cinstită ca „Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel”. Cardinalul Piazza, el însuşi călugăr carmelitan, spunea: „Carmelul există pentru Maria şi Maria este totul pentru Carmel, în originea şi istoria lui, în viaţa lui de luptă şi triumfuri, în viaţa lui interioară şi spirituală”. Proorocul Ilie şi Maria sunt amintiţi împreună într-o istorisire amestecată şi cu frânturi de legendă. Liber institutionum, cartea orânduirilor de temelie ale primilor monahi, relatează: „În amintirea vedeniei prin care i s-a arătat profetului venirea acestei Fecioare sub chipul norului mic ce se ridica din mare şi se îndrepta spre Carmel (III Regi 18,41–45), monahii mai sus-numiţi au distrus casa lor veche şi, în onoarea acestei Fecioare, cea dintâi făptură omenească consacrată cu totul lui Dumnezeu, au construit o capelă pe Muntele Carmel, alături de fântâna lui Ilie”.

Alungaţi de către sarazini, în secolul al XIII-lea, călugării de pe Carmel s-au adăpostit în Occident şi au întemeiat mai multe mănăstiri, după ce Papa Onoriu al III-lea, în 1226, le-a confirmat regula de viaţă pe care le-o dăduse patriarhul Ierusalimului, Sfântul Albert. Nenumărate şi de netrecut au fost dificultăţile, dar în toate au simţit protecţia şi ajutorul deosebit al Fecioarei de pe Muntele Carmel. Într-o asemenea situaţie, când se părea că Iadul se ridicase împotriva lor şi fraţii carmelitani cereau cu umilinţă ajutor de la protectoarea lor cerească, Maica Domnului, înconjurată de cete îngereşti, se arată unuia dintre ei, fratele Simon Stock, şi-i oferă un scapular [1] cu emblema Ordinului Carmelitan, spunându-i: „Oricine va purta această haină va fi mântuit”. Încurajaţi de o promisiune atât de mare, mulţi credincioşi au cerut să li se acorde favoarea de a purta scapularul care, îndemnându-i la trăirea unei vieţi creştineşti mai desăvârşite, să le asigure ocrotirea Maicii Domnului pe pământ şi eliberarea din purgator în prima sâmbătă după ziua morţii. Acest har al eliberării din purgator în prima sâmbătă după ziua morţii se numeşte „privilegiul sabatin”.

Papa Ioan al XXII-lea a redactat o scrisoare papală, în care se vorbeşte despre acest privilegiu şi este recomandat tuturor creştinilor. Unii critici consideră că scrisoarea aceasta nu este autentică, dar este fapt dovedit că mulţi papi au vorbit în sens pozitiv atât despre deprinderea de a purta scapularul, cât şi despre „privilegiul sabatin”. Papa Pius al XII-lea, în scrisoarea sa apostolică din 11 februarie 1950, îi invită pe credincioşi ca, „între devoţiunile mariane, să aşeze, în primul rând, scapularul, care este la îndemâna tuturor”. Considerat drept o adevărată „îmbrăcăminte mariană”, scapularul este, de fapt, un simbol al ocrotirii Mamei cereşti şi un „sacramental” a cărui valoare se întemeiază pe rugăciunile Bisericii şi pe încrederea şi iubirea celor care îl poartă.

Notă:

[1] Scapularul este format din două bucăţi mici de stofă sau pânză, legate între ele cu două panglici sau şnururi, şi se poartă la gât, atârnând într-o parte şi alta a corpului, la nivelul inimii; este un simbol al rasei monahale şi se poartă de către persoane care doresc să participe la viaţa sufletească şi avantajele spirituale ale unui ordin călugăresc, dar nu intră în mănăstire. Scapularele sunt confecţionate din stofă sau pânză de culoarea hainei călugăreşti şi poartă imprimate pe ele emblema ordinului respectiv. Astăzi, drept scapulare se folosesc medaliile.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *