Pages Menu
Categories Menu

Stanislav PapczynskiSf. Stanislav Papczynski

  • preot, fondator
  • 1631-1701
  • n.: la 18 mai 1631, Podegrodzie, Polonia
  • d.: la 17 septembrie 1701, Góra Kalwaria, Polonia
  • 17 septembrie (latin)

Stanislav al lui Isus şi Maria Papczynski a trăit în secolul al XVII-lea, într-un timp dificil în Republica celor două naţiuni, în care erau unite Polonia şi Lituania. Întreaga Europă era marcată de războaie, epidemii, de o credinţă care se stingea şi de lipsa de preoţi. În lumina acestor provocări, el a întrupat faptele de milostenie trupească şi sufletească drept predicator şi duhovnic neînfricat, avocat al muribunzilor şi al răposaţilor, părinte al săracilor şi al celor mai puţin privilegiaţi şi întemeietor al primului ordin călugăresc masculin instituit în acea Republică, congregaţia clericilor mariani ai Neprihănitei Zămisliri.

Întemeindu-i pe părinţii mariani a voit ca să promoveze cu toate forţele lor cultul Neprihănitei Zămisliri. A voit de asemenea ca ei cu milă şi fervoare să asiste sufletele credincioşilor răposaţi care sufereau, în special cele ale soldaţilor sau al celui care a murit din cauza epidemiilor. O altă misiune încredinţată lor a fost aceea de a-i invita pe cei care aveau capacităţile necesare şi au primit facultăţile necesare de la ordinariii lor şi de la superiori să-i asiste cu umilinţă pe păstori în muncă, în special printre cei săraci şi printre oamenii simpli.

Stanislav s-a născut la 18 mai 1631, ultimul dintre cei opt copii ai lui Toma şi Sofia Papka. Părinţii săi erau catolici fervenţi şi chiar în ziua naşterii sale a fost botezat cu numele de Jan (Ioan). Tatăl său era agricultor şi croitor, precum şi primar al localităţii. Se îngrijea şi de casa parohială, care era din 1014. Localitatea Podegrodzie se află într-o zonă rurală în sudul Poloniei, la 45 de kilometri de Cracovia. Când mama sa era în aşteptarea naşterii lui, într-o zi s-a aflat pe un vas care aproape că a fost răsturnat de un vânt puternic. Rugându-se pentru ca să se salveze, l-a oferit pe fiul pe care-l purta în sân lui Isus şi Mariei. La sfârşit ambarcaţiunea s-a răsturnat, dar toţi s-au salvat.

Tânărul Jan era un băiat evlavios, dar nu părea să fie înclinat spre şcoală. La şapte ani, rugând-o pe Fecioară a primit un har special şi toate piedicile în calea învăţării au părut dispărute. A studiat în colegii gestionate de iezuiţi şi de piarişti.

În timpul studiilor, conform obiceiurilor epocii, şi-a schimbat numele în Papczynski. Familia sa dorea ca el să se căsătorească. Însă el a refuzat, unindu-se în schimb cu piariştii, a căror carismă era să-i educe pe copiii săraci. I-a fost dat numele călugăresc de Stanislav al lui Isus şi Maria. A primit hirotonirea şi a cucerit mare faimă ca predicator, profesor şi duhovnic. În timp ce era încă piarist, congregaţia a fost ridicată la rangul de ordin cu voturi solemne. Membrii care depuseseră voturile simple au putut să aleagă dacă să depună voturile solemne sau să părăsească ordinul. Stanislav a decis să-l părăsească din cauza divergenţelor cu unii membri referitor la viaţa călugărească. Înainte de a-i părăsi pe piarişti a avut intuiţia de a întemeia o comunitate dedicată misterului Neprihănitei Zămisliri.

În ziua în care i-a părăsit pe piarişti, a făcut un vot solemn, consacrându-se pe sine însuşi lui Dumnezeu şi Sfintei Fecioare Maria, afirmând dorinţa sa de a întemeia o comunitate şi adăugând votul de ascultare şi sărăcie. A făcut o mărturisire de credinţă şi un vot de sânge, pentru a apăra cinstea Fecioarei Maria zămislită fără de păcat. După aceea a găsit un grup de eremiţi cu care să înceapă comunitatea. A încercat să-i formeze pe calea sfinţeniei, însă aceştia nu erau dispuşi să trăiască o viaţă disciplinată. S-a gândit să plece şi să caute alte persoane pentru a forma comunitatea, dar Providenţa a fost cea care i-a indicat drumul. De fapt, un episcop local a ajuns să facă o vizită la sihăstria unde trăia. Prelatul a redactat un protocol pentru a reforma stilul de viaţă pe care l-a găsit acolo, i-a poruncit lui Stanislav să rămână acolo ca superior şi a semnat documentul la 24 octombrie 1673, dat întemeierii noii congregaţii. Doi dintre eremiţi au părăsit casa, lăsând cu el un singur candidat, care la rândul său după câtva timp a plecat. După aceea s-a întors şi s-a reconciliat cu comunitatea.

Stanislav a înfruntat alte încercări, inclusiv căutarea necesarelor aprobări diecezană şi papală. La început au fost constrânşi să trăiască după o regulă eremitică, în timp ce el dorea un apostolat activ. Apoi, în cursul vieţii sale, regula s-a schimbat şi a putut să devină duhovnic şi consilier al regelui, al nobililor şi al demnitarilor Bisericii. A dobândit o mare faimă de sfinţenie. La sfârşit a depus voturile solemne în comunitate la 6 iunie 1701, după ce a primit aprobarea papală.

Pe patul de moarte a primit sacramentele, a cuprins şi a sărutat crucifixul său şi a spus ultimele sale cuvinte: „În mâinile tale, Doamne, încredinţez duhul meu”. A murit exact la apusul zilei de 17 septembrie 1701. Fundaţia marianilor în 1672 a precedat cu aproape două sute de ani proclamarea din partea lui Pius al IX-lea a dogmei Neprihănitei Zămisliri.

via Ercis.ro/L’Osservatore Romano
trad. pr. Mihai Pătrașcu

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *