Pages Menu
Categories Menu

Tereza a Pruncului Isus (de Lisieux)Sf. Tereza a Pruncului Isus (de Lisieux)

  • călugăriţă, Doctor al Bisericii
  • 1873-1897
  • n.: la 2 ianuarie 1873, Alcon, Franța
  • d.: la 30 septembrie 1897, Lisieux, Franța
  • 1 octombrie (latin)

În seara zilei de 30 septembrie a anului 1897, la infirmeria călugăriţelor carmelitane din Lisieux (oraş în nord-vestul Franţei), o tânără călugăriţă care abia împlinise vârsta de douăzeci şi patru de ani şi nouă luni, după o agonie de două zile, închidea ochii pentru viaţa pământească; era Maria Francisca Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe. În acea clipă de seară, la orele 19 şi douăzeci de minute, s-a împlinit dorinţa fierbinte exprimată de ea în „Actul de ofrandă către iubirea îndurătoare”: „O, Dumnezeul meu… Vreau ca fiecare bătaie a inimii mele să reînnoiască de nenumărate ori această ofrandă adusă ţie, până când umbrele se vor destrăma şi astfel eu să-ţi pot mărturisi iubirea mea în veşnica întâlnire Faţă în Faţă”. Privind spre Crucifixul ce-l ţinea în mâini a şoptit: „Oh! îl iubesc…”. După câteva clipe a continuat: „Dumnezeul meu… eu… te iubesc”. Au fost ultimele cuvinte, rostite cu glas aproape stins.

După nouă ani de viaţă trăită împreună cu Tereza, unele dintre surori se întrebau nedumerite: „Ce s-ar putea scrie în cronica mănăstirii despre această mult prea tânără călugăriţă?” Nu au avut ocazia să observe atitudini sau fapte care să depăşească ritmul şi cadrul obişnuit al practicilor prescrise de regulamentul vieţii de fiecare zi; dar când sora stareţă le-a destăinuit însemnările pe care Tereza le-a notat într-un caiet intitulat: „Istoria primăverii unei mici flori albe”, au recunoscut cu uimire şi bucurie că în mijlocul lor a trăit un suflet excepţional de mare. Aceste însemnări, scrise din porunca superioarei mănăstirii, au fost publicate sub titlul: „Istoria unui suflet”; în scurt timp ele au devenit cunoscute şi gustate nu numai în Franţa, dar în întreaga Biserică Catolică; ele descopereau taina şi frumuseţea unei vieţi trăite în iubirea lui Dumnezeu şi trezeau în nenumărate suflete încrederea în posibilitatea de a transforma chiar şi cele mai simple şi banale acţiuni în acte de iubire cerească, iubire aducătoare de pace şi bucurie în inimi şi între oameni. Într-o epocă de aprinse discuţii referitoare la legile fundamentale ale vieţii omeneşti, individuale şi sociale, Mica floare din Lisieux afirmă prin scrisul şi faptele sale că suprema lege este Iubirea.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus este ultimul din cei nouă copii ai soţilor Ludovic Martin şi Zelia Guérin. Ludovic, ceasornicar-bijutier în orăşelul Alençon şi Zelia, lucrătoare într-un atelier de dantele, s-au căsătorit la o vârstă mai înaintată; el avea 35 de ani iar ea 27; amândoi, în prima parte a vieţii, ar fi dorit să intre în mănăstire, dar din diferite motive nu au fost primiţi. După căsătorie s-au hotărât să trăiască împreună ca frate şi soră, dar un duhovnic luminat i-a convins să-şi schimbe gândurile. Dacă fiecare şi-ar fi urmat primele îndemnuri ale inimii „cea mai mare sfântă a timpurilor moderne” nu ar fi văzut lumina zilei.

În familia Martin viaţa se desfăşura într-o atmosferă de încredere şi bucurii izvorâte din munca de fiecare zi şi o trăire intensă a credinţei, concretizată prin rugăciunea de seară făcută împreună, participarea la sfintele slujbe din duminici şi sărbători, primirea frecventă a Sfintei Împărtăşanii, dragostea efectivă faţă de săraci şi bolnavi. Nu au lipsit însă nici încercările: patru copii, doi băieţi şi două fete, au murit de mici; în timpul războiului de la 1870 familia a fost obligată să ţină în cantonament 9 ostaşi germani; Zelia a constatat semnele unei maladii care avea să o pună în imposibilitatea de a-şi alăpta copilul pentru a noua oară. Într-o scrisoare din 3 ianuarie 1873, curajoasa mamă anunţă rudele din Lisieux: „Ieri, joi, la orele 11 şi jumătate noaptea s-a născut fiica mea cea mai mică. E robustă şi sănătoasă şi pare foarte graţioasă. Va fi botezată mâine, sâmbătă şi trebuie să fiţi de faţă şi voi pentru ca sărbătoarea să fie desăvârşită”. La botez a primit numele de Maria Francisca Tereza. Înaintea ei se aflau alte patru surori: Maria, Paulina, Leonia şi Celina; toate îşi îndreptau gândul, adesea şi paşii, spre diferite lăcaşuri de viaţă mănăstirească.

La 28 august 1877 Zelia Martin părăseşte cuibul liniştit din Alençon şi trece la cele veşnice. Ludovic, rămas văduv, deoarece nu se simţea bine cu sănătatea, se retrage împreună cu fiicele sale în oraşul Lisieux, unde se aflau rudele lui apropiate. Aici, Tereza, înconjurată de toţi cu dragoste, începe să ia cunoştinţă de bucuriile, dar şi de tristeţile vieţii. La vârsta de 10 ani este lovită de o boală misterioasă, cu dureri de cap, insomnii, erupţii, halucinaţii. În ziua de 13 mai 1883 are o viziune în care i se arată Maica Domnului şi cu un surâs ceresc îi redă sănătatea. Pentru Tereza se deschide însă o perioadă de frământări sufleteşti pe care le destăinuie surorii sale Paulina, devenită călugăriţă, sub numele de Agneza a lui Isus, în mănăstirea carmelitanelor din Lisieux. Notele bune obţinute la învăţătură, felicitările şi aprecierile măgulitoare primite din toate părţile, diferitele plimbări cu familii înrudite şi prietene nu reuşesc să-i îndepărteze gândul de la ceea ce ea considera un har deosebit al lui Dumnezeu. „El m-a făcut să înţeleg că adevărata mea glorie nu se va arăta în faţa oamenilor şi că ea va consta în a deveni o mare Sfântă!!!…” Două dintre surorile sale, Maria şi Paulina, se aflau deja în mănăstirea din Lisieux; Tereza se simte chemată pe aceeaşi cale. După eforturi aproape supraomeneşti, ajutată de încrederea ei nemărginită în Dumnezeu, obţine asentimentul tatălui său de a intra şi ea în acelaşi lăcaş de rugăciune şi înălţare spirituală. Trebuia obţinută şi aprobarea autorităţii bisericeşti care nu permitea angajarea în viaţa aspră a călugăriţelor carmelitane decât după vârsta de 21 de ani. Tereza abia avea vârsta de 15 ani.. alte rugăciuni, alte sacrificii, alte demersuri. Cu prilejul unei audienţe comune la Papa Leon al XIII-lea, încălcând legile protocolului, îşi face curaj şi se aruncă în genunchi la picioarele Suveranului Pontif şi-i spune: „Sfinte Părinte, în onoarea jubileului Sanctităţii Voastre, permiteţi-mi să intru în Carmel la vârsta de 15 ani”. „…vei intra dacă Bunul Dumnezeu va voi”. În ziua de 10 ianuarie 1889, Tereza îmbrăca haina călugăriţelor carmelitane, în prezenţa tatălui său grav bolnav, dar nespus de fericit. O neaşteptată ninsoare îmbrăca în alb acoperişurile caselor şi grădina mănăstirii, răspunzând parcă la o nemărturisită dorinţă a Terezei. A urmat noviciatul, timp în care a îndeplinit serviciul de măturătoare a încăperilor mănăstirii. La 8 septembrie 1890 face profesiunea solemnă şi definitivă, devenind: „Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe”.

Deoarece şi în mănăstire se află tot făpturi omeneşti, Tereza nu a fost scutită de suferinţe, lipsă de înţelegere, chiar umiliri dureroase. Deşi suferindă, ameninţată de tuberculoză pulmonară, nu a refuzat nici o muncă, oricât de grea, nu şi-a permis nici o abatere de la rânduielile aspre ale vieţii carmelitane. Lectura operelor Sfântului Ioan al Crucii, apoi a imitaţiei lui Cristos şi a Sfintelor Scripturi i-au alimentat seninătatea, şi netulburata pace. Se considera chemată să arunce în calea lui Isus florile micilor sacrificii. În timpul liber se ocupa de pictură şi poezie spirituală; urmând porunca stareţei, cu doi ani înainte de moarte a început să-şi consemneze amintirile, gândurile şi sentimentele, în minunata „Istorie a unui suflet”. Din toate operele sale se desprinde o luminoasă înţelegere a vieţii creştine, cuprinsă în expresia: „Calea copilăriei spirituale”. „Eu m-am oferit Pruncului Isus să facă din mine o jucărie a lui şi l-am rugat să nu mă considere ca un bibelou preţios la care copiii se mulţumesc doar să privească, ci ca o minge mică, fără valoare, de aruncat la pământ şi de bătut cu picioarele, sau de strâns la piept, atunci când i-ar face plăcere”.

Deşi ascunsă de zidurile înalte ale mănăstirii, Tereza a privit la întreaga Biserică şi la întreaga omenire. S-a oferit lui Dumnezeu să fie inima veşnic neodihnită care prin jertfe şi rugăciuni să trimită întregului organism uman sângele curat al iubirii divine; gândul acesta i-a dat putere şi curaj până în ultima clipă a vieţii, din ziua de 30 septembrie 1897. Cu puţin timp înainte de a muri, Tereza a promis că după ce va ajunge în cer, va face să coboare pe pământ o ploaie de trandafiri; ea şi-a ţinut promisiunea. În urma nenumăratelor binefaceri spirituale şi materiale obţinute prin mijlocirea ei, la 17 mai 1925, Papa Pius al XI-lea a ridicat-o la cinstea Sfintelor altare, iar la 14 decembrie 1927 a proclamat-o patroană principală a misiunilor, alături de Sf. Francisc Xaveriu.

Nenumărate sunt sufletele care şi-au regăsit pacea şi încrederea în viaţă şi în Dumnezeu, meditând ultimele cuvinte din: „Istoria primăverii unei mici flori albe”: „Da, eu simt că şi atunci când aş avea pe conştiinţă toate păcatele ce se pot săvârşi, aş merge, cu inima zdrobită, să mă arunc în braţele lui Isus, deoarece ştiu cât de drag îi este lui Isus fiul risipitor care se întoarce la el. Eu mă îndrept spre Bunul Dumnezeu prin încredere şi iubire, nu pentru că în bunătatea lui plină de grijă mi-a ferit sufletul de păcatul mortal”. Fraza pare neterminată, dar mâna Terezei nu a mai putut ţine creionul cu care a terminat pagina din urmă a manuscrisului. Peste trei luni se afla în împărăţia iubirii infinite, faţă în faţă cu „Iubirea care mişcă sori şi stele”. (Paradisul XXXIII, 148).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Biografii: varianta 1 / varianta 2

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *