Pages Menu
Categories Menu

TomaSf. Toma


Apostolul Toma, căruia pe nedrept îi adăugăm aproape întotdeauna supranumele de „necredinciosul”, este menţionat pentru ultima oară în Evanghelie prin scurta şi luminoasa mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Până în momentul când a rostit aceste cuvinte, nici unul dintre apostoli, nici chiar Petru ori Ioan, nu pronunţase numele „Dumnezeu” atunci când se adresau lui Isus. Ca răspuns la chinuitoarea îndoială a lui Toma şi la nevoia de claritate interioară pe care o simţea în sufletul său, Cristos a rostit acele cuvinte reconfortante, rezumat al Evangheliei şi centru de greutate pentru toţi care aveau să-i dăruiască mai târziu credinţa lor: „Toma, tu crezi pentru că ai văzut cu ochii; fericiţi sunt cei care nu văd şi totuşi cred”. Necredinţa lui Toma, ca şi tăgăduirea lui Petru, au fost urmări ale durerii şi al iubirii. Din această cauză, îndurarea divină le-a transformat în binecuvântare şi punct de sprijin pentru slăbiciunea umană.

Toma intră în Evanghelie aproape pe neobservate. Primele cuvinte rostite de el sunt dictate de o situaţie neclară. Isus este rugat de către Marta şi Maria să vină la fratele lor Lazăr, care se îmbolnăvise. A se întoarce din nou în Iudeea, după ce duşmanii lui Isus îl ameninţaseră de atâtea ori, era un risc mult prea mare. Ucenicii i-au atras atenţia lui Isus, dar El a rămas neclintit. Atunci Toma a zis: „Să mergem şi noi şi să murim împreună cu El!”. A doua intervenţie a lui Toma este de asemenea umbrită de tristeţe. Când ucenicii se aflau în cenacol şi Isus îi pregătea pentru evenimentele însemnate ce aveau să urmeze, la un moment dat cuvintele rostite de El au un ecou de rămas bun şi despărţire: „Unde mă duc eu voi ştiţi; cunoaşteţi chiar şi calea într-acolo”. Cuprinşi de nedumerire, toţi rămân ca muţi. Singur Toma îndrăzneşte să ia cuvântul: „Doamne, noi nu ştim unde te duci şi de unde să cunoaştem drumul?”. Răspunsul lui Isus este din nou mare, dar – care-l introduce pe Toma, şi pe noi toţi, în taina misterului Sfintei Treimi: „Isus i-a răspuns: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă m-aţi fi cunoscut pe mine şi pe Tatăl meu l-aţi cunoscut; de acum îl cunoaşteţi şi pe El”.

Toma, mai mult decât oricare dintre apostoli, pentru a găsi răspunsul definitiv la îndoielile şi frământările sale, avea absolută nevoie de lumina pascală. Fiind absent din mijlocul ucenicilor atunci când Cristos a înviat şi li s-a arătat, el a provocat un alt incident: „Dacă nu văd eu în mâinile lui semnele cuielor şi nu pun mâna mea pe rănile făcute de cuie, nu cred”. La această îndârjită sete de evidenţă, Isus răspunde cu divină înţelegere: „Pune degetul tău aici! Uită-te la mâinile mele! … Nu fi necredincios, Toma, dar credincios!”. Deodată muntele necredinţei, stânca apăsătoare şi rece a îndoielii se pulverizează. În razele adevărului, pentru o clipă, praful rezultat capătă lucire de stele, dar apoi depune în suflet stratul aproape străveziu al regretului de a nu fi avut încredere totală în Acela care din iubire a lăsat să i se străpungă mâinile şi coasta.

Evanghelia nu ne mai dă alte informaţii despre Sfântul Toma. Potrivit unei tradiţii din primele veacuri creştine, Toma a predicat învăţătura şi taina lui Cristos în ţinutul îndepărtat al Indiei pe coasta Malabar şi a fost martirizat aproape de oraşul care astăzi se cheamă Madras. Este un fapt cunoscut, semnalat şi de J. Nehru în autobiografia sa, că în India există o comunitate creştină străveche, „Creştinii Sfântului Toma”, comunitate ce foloseşte ritualul liturgic numit „siro-malabar”.

Înainte de reforma calendarului din 1 martie 1969, reformă cerută de Conciliul Vatican II, Sfântul Toma era sărbătorit la 21 decembrie, ziua premergătoare solstiţiului de iarnă, când pământul se afla la cea mai mare depărtare de soare şi în consecinţă temperatura este cea mai scăzută, iar noaptea, cea mai lungă între toate nopţile; era o referire la starea sufletească a lui Toma „Necredinciosul”. Calendarul nou repune sărbătorirea lui la 3 iulie, dată la care era sărbătorit în secolul al VI-lea, amintindu-se aducerea rămăşiţelor sale pământeşti la Edessa, vechi oraş în Mesopotamia, azi localitatea Urfa din Turcia.

Sfântul Grigore cel Mare – Papa, meditând cuvintele „Fericiţi cei care nu au văzut şi totuşi cred” face următoarea reflexie: „În noi se împlinesc aceste cuvinte dacă credinţa noastră este urmată de fapte; căci acela crede cu adevărat care traduce în fapte reale ceea ce crede”; dimpotrivă, despre cei care numai cu numele sunt credincioşi, Sfântul spune „prin cuvinte afirmă că îl cunosc pe Dumnezeu, dar îl neagă prin faptele lor” (Omilia 26, 9).

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Biografii: varianta 1 / varianta 2

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *