Pages Menu
Categories Menu

Ubaldo AdimariFer. Ubaldo Adimari

  • călugăr
  • c.1245-1315
  • n.: în c.1245, Florenţa, Italia
  • d.: la 9 aprilie 1315, Muntele Senario, Florenţa, Italia
  • 9 aprilie (latin)

A fost un frate dintre Slujitorii Preasfintei Fecioare Maria din primele timpuri; contemporan al superiorului general Sf. Filippo Benizi (1233-1285), care a aparţinut celei de-a doua generaţii de Slujitori, după perioada celor Şapte Sfinţi Fondatori. Ubaldo, din familia nobilă florentină Adimari, s-a născut în jurul anului 1245 în Florenţa şi şi-a petrecut tinereţea în mijlocul tensiunilor din acel timp, fiind în opoziţie guelfii care susţineau papalitatea şi ghibelinii care erau în favoarea împăratului Germaniei.

A fost mai întâi susţinător şi apoi lider al facţiunii ghibelinilor din Florenţa, implicându-se în violenţe şi revolte de orice fel; până când a ajuns în capitala florentină superiorul general Sf. Filippo Benizi, care venise pentru a readuce pacea, însoţit de Fericitul Bonaventura da Pistoia şi mai apoi de Legatul papal, Latino Orsini. Era în primele luni ale anului 1280, când Ubaldo Adimari l-a întâlnit pe Sf. Filippo Benizi, care a reuşit să îl convertească. A îmbrăcat haina Slujitorilor Mariei şi cu harul lui Dumnezeu recucerit, s-a retras într-o penitenţă foarte aspră şi în rugăciune la Monte Senario (Florenţa), leagănul din 1240 al fondării Ordinului, situat la circa 18 km de Florenţa.

Prin înţeleapta călăuzire spirituală a sfântului său superior, Ubaldo a devenit un suflet blând şi umil, înfăptuind chiar şi minuni, cum ar fi aceea de a transporta apă de la fântână la mănăstire în propria haină, pentru că se spărsese ulciorul. A fost hirotonit preot şi din 1282 până în 1285, l-a urmat pe Sf. Filippo în turul său pe la diferitele Case ale Ordinului, care apăreau oarecum peste tot; şi în 22 aprilie 1285 a asistat în mănăstirea din Todi la trecerea la cele veşnice a superiorului său general, mângâindu-l prin prezenţa lui.

Întorcându-se în mănăstirea de la Monte Senario, şi-a continuat viaţa lui edificatoare de penitent şi călugăr, cu multe minuni, până la moartea sa, în 9 aprilie 1315. A fost înmormântat în biserica aceleiaşi mănăstiri, alături de cei Şapte Sfinţi Fondatori. În urma unei recunoaşteri a relicvelor din 1717, rămăşiţele lui arată a fi ale unei persoane mari ca statură. Cultul său ca fericit a fost confirmat de Papa Pius al VII-lea în 3 aprilie 1821.

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *