Pages Menu
Categories Menu

Zeffirino NamuncuraSf. Zeffirino Namuncura

  • 1886-1905
  • n.: la 26 august 1886, Chimpay, Rio Negro, Argentina
  • d.: la 11 mai 1905, Roma, Italia
  • 11 mai, 26 august (latin)

Tribul din care făcea parte Zeffirino, Araucani, lupta împotriva sclaviei; populaţia avea pielea foarte bronzată, părul negru-închis, dinţii albi-sclipitori, cu bărbia lipsită de barbă. Trăiau din vânat. Copiii erau siliţi să ducă o viaţă grea pentru a fi pregătiţi pentru o viaţă aspră: trebuiau să suporte foamea şi setea, să doarmă pe pământul gol, să reziste la ploaie şi la vânt, să se descurce singuri pentru lungi perioade de timp, căutându-şi singuri hrana şi apărându-şi viaţa de animalele sălbatice.

În 1500 spaniolii au adus cai pe acele meleaguri, iar viaţa araucanilor s-a îmbunătăţit, reuşind să parcurgă într-un timp mult mai scurt distanţele lungi, şi să-i folosească la unele munci mai grele. Încă de mici, copiii se distrau organizând diferite concursuri de călărie, sau alergând zile întregi în arşiţa soarelui. Din păcate spaniolii nu au adus doar caii în viitoarea Argentină, ci şi setea de a coloniza acel teren: în 1536 se începe construirea oraşului Buenos Aires şi încep primele lupte între băştinaşi şi colonizatori. Araucanii, fiind mai puţin dotaţi din punct de vedere războinic foloseau tactica malon (asemănătoare cu tactica folosită îndeosebi de Ştefan cel Mare): se retrăgeau lăsând teren liber colonilor pentru a-i ataca apoi pe neaşteptate, mai ales noaptea; folosindu-se de cai, în mare viteză, în doar câteva ore reuşeau să distrugă întregi regiuni ocupate abuziv de către spanioli.

Pe 25 mai 1810 Argentina se desparte de Spania şi se declară ca fiind un stat independent. Spania are mare nevoie de acel teritoriu şi de aceea, 23 de ani mai târziu, o armată condusă de generalul Juan M. Rosas, ucide 1150 de indios (dintre care nu mai puţin de 11 capi de trib), iar peste 400 de persoane devin prizonieri şi imediat sunt transformaţi în sclavi la fermele colonilor.

Araucanii rămaşi în viaţă se retrag şi încep să se re-organizeze, conduşi de războinicul gigant, puternic şi temut asemenea unui taur, Calfucura, care timp de 40 de ani va fi numit rege: satele „oamenilor albi” sunt arse, distruse complet. Guvernul este nevoit să „dea la pace” cu Calfucura, redându-i terenurile care îi aparţinuseră. Această decizie imediată, constrânsă, a fost uitată imediat: dacă albii au fost loviţi de săgeţi, imediat indienii au fost bătuţi de alcool; o enormă cantitate de alcool a fost dăruită aracanilor care în scurt timp au pierdut totul, inclusiv independenţa.

În 1872 în câmpia San Carlos, după şase ore de bătălie, generalul Rivas învinge oastea condusă de Calfucura. Trei ani mai târziu araucanii aleg un nou şef, un nou mare cacico cel mai tânăr fiu al lui Calfucura, Manuel Namuncura, tatăl lui Zeffurino. Generalul Rosas organizează o armată de 8000 de oameni cu care, plecând din Buenos Aires pe 16 aprilie 1879, „verifică” fiecare palmă de pământ pentru a nu lăsa liber nici măcar un indios. „Verificarea” a durat 4 luni; ultimii araucanii, în frunte cu Manuel Namuncura, s-au retras în munţi de unde, mai ales noaptea, atacau corturile soldaţilor. Ani de zile a continuat această situaţie.

Noul general, Vilegas, a organizat o invazie, reuşind să captureze, peste 2000 de araucani, printre care şi pe Manuel Namuncura cu soţia şi cei patru fii ai săi. Pentru a pune capăt acestui război trebuia să se găsească un acord, dar Namuncura nu avea încredere în guvernul statal. A cerut să fie chemat la negocieri, părintele salezian Milanesio. Acesta era iubit de araucani: pentru a boteza sau a negocia eliberarea unui indios, parcurgea mereu distanţe lungi, învăţase destul de bine şi limba lor. A reuşit să îl convingă pe Namuncura să se prezinte în faţa generalului, pe 5 mai 1882. Generalul a promis un mare teritoriu, lângă Rio Negro, în care araucanii să poată trăi liniştiţi, iar Namuncura a promis că nu va mai ataca armatele albilor. 12 ani mai târziu, militarii l-au constrâns pe Namuncura să se mute în munţii Anzi; bătrân şi neputiincios fiind, a aceptat fără discuţii. Lângă el se afla şi al şaselea fiu al său de 8 ani, Morales, care va fi numit Zeffirino.

Zeffirino s-a născut pe 26 august 1886 la Chimpay, lângă râul Rio Negro. Tatăl său îl trimite să studieze la Buenos Aires pentru ca într-o zi să-şi poată apăra mai bine neamul; în 1897, după o lungă discuţie cu bătrânii tribului, Manuel îi spuse fiului: „Te voi duce la Buenos Aires, la şcoala albilor. Tu eşti inteligent şi în acelaşi timp eşti ultima speranţă a tribului nostru. Dacă vei deveni militar sau un om politic, va trebui să aperi drepturile araucanilor”. Zeffirino avea 11 ani când a intrat în şcoala militară, dar după numai câteva zile de dură disciplină şi glume de prost gust făcute de colegi, şi-a rugat tatăl să fie luat de acolo.

Preşedintele Argentinei l-a sfătuit să-şi înscrie băiatul la colegiul părinţilor salezieni, unde în acele zile se afla episcopul Giovanni Cagliero. Imediat după ce a ajuns la salezieni a cerut să fie liber: luni de zile nu a dorit să se aşeze în şir cu ceilalţi colegi, făcea lucrurile de capul său, nu asculta aproape de nimeni, iar profesorii erau preocupaţi; salezienii au avut răbdare cu el, dându-şi cu toţii seama că toată viaţa trăise fără nici un fel de program, fără orare, fără nici o disciplină. Acest băiat, căruia îi era greu să fie ordonat şi punctual, căruia îi era greu să „stea în rând” a început să fie tot mai „ascultător clopoţelului”, devenind un model pentru colegii săi. Clima de familie ce se respira în internat l-a făcut să-i placă nespus de mult carisma saleziană. În puţin timp a învăţat să citească şi să aibă o caligrafie frumoasă.

Un imens salt de calitate l-a făcut în luna septembrie 1898, când s-a pregătit foarte bine pentru Prima Sfântă Împărtăşanie. A trăit cu intensitate acele momente simţind că este un pas important, fondamental pentru viaţa sa. Era în culmea bucuriei când părintele Milanesio venea să îl viziteze, dându-i veşti despre familia sa. Cu timpul, Zeffirino, nu se mai gândea să devină militar sau un om politic: simţea că dorea să devină preot ca salezianul Milanesio. A început să simtă chemarea de a deveni salezian pentru a-i evangheliza pe toţi cei care nu-l cunoşteau încă pe Cristos: l-a ales pe Dominic Savio ca model, şi în cei cinci ani de şcoală, prin efortul extraordinar pe care îl depuse pentru a se integra în această cultură complet nouă, devine el însuşi un alt Dominic Savio. A fost un exemplu în viaţa spirituală, în caritate, în împlinirea datoriilor personale şi în mortificarea zilnică.

Într-o zi – Zeffirino era deja aspirant salezian la Viedma – Francesco De Salvo, văzându-l călărind cu viteză, strigă: „Zeffirino, ce-ţi place cel mai mult?”. Se aştepta la un răspuns tip: „Cursele de cai” sau „Să mă joc de-a indienii”, el în schimb, micşorând viteza spuse: „Să fiu un salezian şi un preot bun”, apoi o luă din nou la galop. Aşa cum dorea don Bosco, a fost sârguincios în studii şi umil în rugăciune. Era ca un arbitru în recreaţii: cuvântul său era ascultat de toţi colegii săi certăreţi. Impresiona faptul că făcea semnul Sf. Cruci încet, ca şi cum ar fi meditat fiecare cuvânt; cu exemplul său îşi corecta prietenii, învăţându-i să se roage bine. Mulţumită lui, tatăl primeşte sacramentul Sf. Botez la vârsta de 80 de ani. În 1903, la numai 16 ani, Cardinalul Cagliero îl acceptă în grupul aspiranţilor salezieni de la Viedma.

Din cauza sănătăţii sale şubrede, avea un început de tuberculoză, este trimis la rudele sale pentru a beneficia de un aer mai curat, de natura cu care fusese obişnuit. Se simte mai bine, dar continuă să tuşească. Cardinalul salezian, Cagliero, a fost numit arhiepiscop şi era chemat de Sf. Părinte la Roma, în 1904. Zeffirino l-a rugat să-l ia şi pe el pentru că medicina era mai avansată; Cagliero acceptă mai ales după rugăminţile bătrânului tată, cu toate că nici în Europa, împotriva tbc-ului, nu existau îngrijiri garantate 100%. Frecventează şcoala din Torino cunoscându-l pe don Rua, succesorul lui don Bosco; învaţă cu multă dăruire fiind al doilea din clasă. La Roma, îl întâlneşte pe Papa Pius al X-lea, care îl binecuvântează cu bucurie. Zeffirino încearcă să înveţe mai departe în şcoala saleziană Villa Sora, aflată în periferia capitalei, fiind înconjurată de vii şi pomi de măsline.

Un coleg îşi aminteşte de el: „Suferea mereu, dar avea un zâmbet care-l făceau să aibă ochii sclipitori; în biserică, parcă era un înger”. Tuberculoza îl făcea să sufere tot mai mult. Pe patul de moarte şoptea: „Rugaţi-vă pentru mine, şi dacă Domnul vrea, să mă pot vindeca, voi deveni un preot bun”. Pe 28 martie a fost transportat la spitalul de pe insula Tiberina din Roma. Moare în dimineaţa zilei de 11 mai 1905. Astăzi corpul său se odihneşte în capela din Fortin Mercedes, Rio Colorado. Mii de copii şi tineri merg să se roage în pelerinaj la mormântul său; toţi se roagă ca primul sfânt argentinian să fie acest băiat araucan. A fost declarat fericit, pe 11 noiembrie 2007, în celebrarea liturgică oficiată la Chimpay, Argentina.

Viaţa fericitului Zeffirino este o mărturie vie a faptului că se merită să credem în tineri, să fim alături şi de cei care au cunoscut „Vestea cea Bună”, ceva mai târziu; credem că educaţia este un mijloc eficient în a stimula tinerii să descopere întipărită în ei înşişi şi în ceilalţi imaginea lui Isus Cristos. Credinţa nu ne îndepărtează de trăirea zilnică şi coerentă în societate, ci dimpotrivă, transformă istoria persoanelor, istoria omenirii aşa cum Namuncura a început să se pregătească pentru a fi gata într-o zi să răspândească mesajul evanghelic şi valorile umane în mijlocul semenilor săi.

Sfinţenia, care pentru mulţi era considerată ca fiind „un lucru rezervat pentru persoane speciale” reprezintă în acest băiat plinătatea trăirii valorilor umane traduse în acţiune. Omul sfânt este o persoană autentică, realizată, fericită; mărturiile celor care l-au cunoscut pe Zeffirino sunt unanime, afirmând bunătatea inimii şi seriozitatea străduinţei sale: „zâmbea cu ochii” spuneau colegii lui. Un sfânt nu este ca un meteorit ce traverseză în viteză şi imprevizibil cerul umanităţii, ci este un fruct al unei lungi trăiri de slujire şi bunătate. În timp cel lăudăm şi aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru acest fruct al Sistemului Preventiv salezian, reînnoim speranţa noastră în tinerii de astăzi şi în buna inculturare a Evangheliei în misiuni.

Sursa: DonBosco.ro

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *