Sf. Aldo
- eremit
- 10 ianuarie (latin)
Despre sfântul Aldo, destul de popular în nord, se cunoaşte foarte puţin. Ignorăm până şi locul şi data naşterii, şi când se vrea determinarea epocii în care a trăit se vorbeşte în mod vag de secolul al VIII-lea, acea perioadă obscură a istoriei noastre care precede perioada carolingiană şi în care Italia este dezmembrată în mici regate barbare, în timp ce asupra întregii creştinătăţi planează tot mai mult ameninţarea islamului. O informaţie sigură este locul, unde a fost înmormântat, la Pavia, mai întâi în capela „Sfântul Columban” şi apoi în bazilica „Sfântul Mihai”.
O veche tradiţie îl prezintă drept cărbunar şi eremit în apropiere de Pavia, la Carbonaria. Includerea sfântului Aldo în martirologiile ordinului benedictin a dus la presupunerea că el a fost călugăr la Bobbio, celebra mănăstire fondată în anul 614 de sfântul Columban, situată la jumătatea diferenţei care există între chinovia orientalilor şi comunitatea monastică creată cu un secol mai înainte de către sfântul Benedict. Punctul de întâlnire dintre aceste două forme de asceză pare indicat de experienţa religioasă a sfântului eremit pe care îl comemorăm, un om al rugăciunii cu mâinile bătătorite şi faţa înnegrită de funinginea cărbunăriilor.
Călugării irlandezi ai sfântului Columban nu duceau o viaţă de eremiţi în sensul strict. Fiecare îşi construia propria încăpere din lemn şi pietre trase sus pe uscat, într-o incintă rudimentară, pentru a se izola în contemplare solitară în orele dedicate rugăciunii. Apoi ieşea cu uneltele de lucru pentru a merge la ocupaţiile obişnuite zilnice şi a-şi câştiga cele necesare vieţii printre oameni prin sudoarea frunţii. Într-un cuvânt, eremitul se îndepărta în mod provizoriu de oameni, pentru a da mai mult spaţiu rugăciunii şi a umple solitudinea exterioară cu prezenţa bucuroasă a lui Dumnezeu. Dar nu se înstrăina de comunitate, la a cărei edificare spirituală contribuia prin exemplul vieţii sale evlavioase şi prin dragostea activă.
Aşadar îl putem considera pe sfântul Aldo o altoire fericită a spiritului benedictin cu cel adus de fervoroşii misionari provenind din insula „Sfântul Patriciu”, Irlanda, „insula barbară” transformată în „insulă de sfinţi” prin extraordinara înflorire a creştinismului. Sfântul Columban a adus de aici pe continent un curent primăvăratic de nouă spiritualitate. Se produse, aşadar, o mişcare inversă aceleia care dusese vestea cea bună în insula Scoţienilor. Zeci de călugări şi eremiţi irlandezi, deveniţi „pelerini ai lui Cristos”, într-un exaltant schimb evanghelic, din evanghelizaţi au devenit evanghelizatori.
Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei