Fer. Antonia de Florenţa

• călugăriţă
• 1400-1472
• n.: în 1400, Florenţa, Italia
• d.: la 29 februarie 1472, Aquila, Italia
• 28 februarie (latin)

Antonia s-a născut la Florenţa în anii 1400. Rămasă de tânără văduvă cu un fiu s-a împotrivit familiei, care dorea ca ea să se căsătorească din nou. Vedea în dificultăţile vieţii un plan unic al lui Dumnezeu. Acestea se întâmplau în perioada în care sfântul Bernardin din Siena şi însoţitorii lui răspândeau în oraşele italiene ideea întoarcerii la un franciscanism original. Majoritatea predicilor erau ţinute în pieţele oraşelor, deoarece bisericile nu erau suficient de mari pentru mulţimile care veneau să-i asculte. Fratele Bernandin a predicat în Biserica Sfânta Cruce din Florenţa pe 8 martie 1425. Antonia ascultându-l a răspuns afirmativ, fără condiţii, la chemarea lui Dumnezeu. Avusese experienţa căsătoriei şi a maternităţii, dar Domnul punea în acel moment un punct de cotitură în viaţa ei. După patru ani, timp în care şi-a pus în ordine chestiunile legate de familie, a intrat în rândul terţiarelor franciscane.

Puţin după profesiunea solemnă, Antonia a fost trimisă, datorită carismei ei, în cea mai veche mănăstire a ordinului la Foligno, apoi la Assisi, la Todi şi apoi definitiv la Aquila pentru a fonda o comunitate nouă. Acest lucru s-a petrecut pe 2 februarie 1433. În mănăstirea din Aquila, care o avea ca patroană pe Sfânta Elisabeta, Antonia a condus comunitatea de surori timp de paisprezece ani, dăruindu-se total pentru ca comunitatea să crească conform preceptelor Evangheliei. În acest timp, în inima Antoniei creştea dorinţa de o viaţă cât mai contemplativă.

Un motiv de durere a fost pentru Antonia viaţa dezordonată pe care o ducea fiul ei, care risipise averea şi cauzase certuri între rude. Dorinţa de întoarcere la spiritul franciscan original a fost trăită de Antonia sub conducerea spirituală a Sfântului Ioan de Capestrano. Astfel a fost înfiinţată mănăstirea Corpus Domini, unde Antonia alături de treisprezece femei trăiau în sărăcie lucie, devenind chiar cerşetoare. Sărăcia era trăită cu bucurie evanghelică, iar exemplul surorii superioare Antonia era puternic şi matern. Atmosfera în mănăstire era plină de fraternitate. Roadele acestui mod de a trăi au fost abundente, căci multe tinere au cerut să îmbrace haina ordinului şi să se consacre Domnului. Şi pentru fiul Antoniei acest mod de a trăi al mamei a jucat un rol decisiv, căci şi el a îmbrăcat haina franciscană, a intrat în mănăstire şi a dus o viaţă exemplară.

După şapte ani Antoniei i s-a permis în sfârşit să se ofere unei vieţi de contemplaţie şi tăcere. Despre ea s-a spus aşa cum s-a spus şi despre Sfânta Clara: tăcea, însă faima ei de sfinţenie striga! Era modestă şi ascultătoare, la masă şi la cor stătea în ultimul loc, purta hainele cele mai uzate pe care celelalte surori i le lăsau. Unele surori au mărturisit că au văzut-o răpită de extaz cu o lumină în jurul chipului. În ultimii ani a avut la picior o rană pe care a ţinut-o ascunsă. Fericita Antonia a murit pe 29 februarie 1472, vegheată cu iubire de surori.

Miracolele nu s-au lăsat aşteptate şi chiar înainte dea a fi îngropată una dintre surorile care o vegheau s-a vindecat în mod miraculos de boala sa. În 1477 s-a constatat că trupul ei nu putrezise. Astăzi, surorile din Paganica care păstrează trupul ei sunt martore ale carismei ei.

Sursa: FB Sfântul zilei