Ss. Antonio Primaldo şi însoţitorii (martirii de la Otranto)
- martiri
- d.: la 13 august 1480, Otranto, Lecce, Italia
- 14 august (latin)
Viaţa martirilor de la Otranto prezintă aspecte exemplare atât din punct de vedere istoric cât şi din punct de vedere religios. După cucerirea Constantinopolului în 1453, imperiul otoman avea ca ţintă expansiunea în Italia de sud. Pentru aceasta, la 28 iulie 1480, o flotă de circa 140 de nave cu 15.000 de oameni a apărut în largul oraşului Otranto, care avea pe atunci nu mai mult de 6.000 de locuitori. Planul era acela de a începe de la punctul extrem al peninsulei pentru a cuceri Italia de sud. În acel moment, apărarea oraşului era împrăştiată, pentru că prezidiul aragonez era angajat din punct de vedere militar în Toscana. La cererea de a se preda, cei din Otranto au refuzat cu hotărâre. Oraşul a fost bombardat până la 12 august, când a fost cucerit de otomani, care l-au prădat şi au profanat catedrala, ucigându-l pe Arhiepiscopul Stefano, pe canonici şi pe toţi preoţii şi credincioşii care se refugiaseră în ea.
În ziua următoare, comandantul flotei, Gedik Achmed Paşa, creştin cu origini albaneze convertit la islam, a ordonat ca toţi bărbaţii rămaşi în viaţă – circa opt sute de la cincisprezece ani în sus – să fie duşi la tabăra turcească şi constrânşi să-şi renege credinţa lor. În faţa acestei porunci, răspunsul lor a fost imediat şi hotărât. L-a exprimat, în numele tuturor, laicul Antonio Primaldo, un meşteşugar umil, care a spus: „Noi credem în Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, în care suntem mântuiţi. Preferăm să murim de o mie de ori decât să-l renegăm şi să ne facem musulmani”. El a fost cel care a încurajat pe fiecare să persevereze în credinţă.
În faţa acestui refuz, Gedik Achmed Paşa a ordonat imediata execuţie capitală a tuturor celor opt sute de bărbaţi din Otranto. Au fost decapitaţi şi după aceea trupurile lor a fost sfâşiate. Timp de aproape un an, cadavrele au zăcut neîngropate la locul supliciului, colina numită apoi a martirilor, până când au fost descoperite în mai 1481 de trupele aragoneze întoarse pentru a elibera oraşul Otranto de otomani. Imediat poporul i-a considerat martiri ai credinţei şi a început să-i venereze şi să-i invoce. Rămăşiţele pământeşti au fost aşezate în biserica apropiată la izvorul Minerva şi apoi transferate în catedrală. Unele din aceste trupuri au fost transportate, din voinţa lui Alfons de Aragon, la Napoli.
Ca mesaj pe care aceşti 800 de martiri îl transmit oamenilor din timpul nostru, înainte de toate trebuie spus că ei au salvat Italia în identitatea sa catolică şi creştină. Evenimentul este singular din punct de vedere istoric, pentru că a contribuit la oprirea expansiunii musulmane în Europa, mai înainte de Lepanto, în 1571, şi mai înainte de asedierea Vienei, în 1683. Apoi, din punct de vedere religios, comportamentul acestor 800 de bărbaţi este un exemplu extraordinar de tărie creştină, de apărare a propriei identităţi baptismale. Şi este şi un strigăt de libertate a conştiinţei, profund umilită de negarea drepturilor umane fundamentale. Nu se poate obliga convertirea. Creştinismul a trăit mereu în această libertate.
Aceşti opt sute de bărbaţi au fost imediat recunoscuţi şi veneraţi ca martiri de către popor, care-i considera mijlocitori valoroşi la Dumnezeu. Încă de atunci, Biserica din Otranto a celebrat cu evlavie comemorarea lor anuală, la 14 august. În mod oficial, prima investigaţie pentru beatificarea lor a avut loc în 1539. Apoi au urmat diferite procese şi decrete pentru recunoaşterea martiriului. După promulgarea decretului despre minune – vindecarea sorei Francesca Levote de un cancer în stadiu terminal – şi după consistoriul din februarie 2013, Papa Benedict al XVI-lea a fixat, ca unul dintre ultimele acte ale pontificatului său, data canonizării la 12 mai 2013. Prin urmare, duminică, 12 mai, în Piaţa San Pietro, Papa Francisc i-a ridicat la cinstea altarelor pe cei 800 de martiri căzuţi la Otranto în timpul asediului turcilor în anul 1480.
Sursa: Ercis.ro