Sf. Arsenie cel Mare

• pustnic
• 354-450
• n.: în imperiul roman
• d.: în Troë, lângă Memphis, Egypt
• 19 iulie (latin)
• 8 mai (bizantin)

Biserica creştină din primele veacuri propunea tuturor credincioşilor cele mai înalte culmi ale vieţii spirituale şi o disciplină severă, pentru a le căli sufletele împotriva ademenirilor mediului înconjurător şi a propriilor slăbiciuni omeneşti. În perioadele de persecuţie, idealul îl constituia moartea pentru Cristos, prin martiriu. Apoi, începând cu veacul al IV-lea, când persecuţiile au încetat, se căuta o altă moarte: renunţarea la lume şi retragerea în singurătatea deşertului. Viaţa de pustnic, sau de sihăstrie, a început cu egipteanul Antonie abatele (stareţul); el a devenit exemplul cel mai imitat şi mai popular, datorită biografiei scrise de Sf. Atanasie cu nespusă simpatie şi profundă înţelegere. Timp de mulţi ani, modelul creat de Sfântul Antonie a fost refugiul preferat pentru aceşti exploratori ai spiritului, care porneau separat, dar apoi se adunau sub o Regulă ascetică ce le fixa timpurile de post şi de rugăciune şi-i constituia într-o formă de comunitate, capabilă să îndulcească asprimea separării totale de oameni.

Mulţi creştini făceau drumuri lungi şi periculoase pentru a ajunge să stea de vorbă cu unul dintre aceşti sihastri luminaţi; în rândul lor se află şi Sfântul Arsenie, pustnic în Egipt şi unul dintre cei mai vestiţi „părinţi ai deşertului”. El nu accepta să întrerupă timpul de tăcere nici chiar pentru a sta de vorbă cu un pelerin venit de departe. Şi dacă nu avea cum să refuze asemenea vizite obligatorii, răspunsurile lui rare şi monosilabice îl descurajau şi pe cel mai entuziast dintre vizitatori, astfel încât adesea rămânea descumpănit, în loc să fie edificat. Arsenie era născut la Roma, în anul 354, dintr-o familie nobilă de senator. O tradiţie din vechime afirmă ca a fost sfinţit diacon de însuşi papa Damasus.

În anul 383, împăratul Teodosiu îl cheamă la Constantinopol pentru a-i încredinţa educaţia fiilor săi, Arcadiu şi Onoriu. A rămas aici timp de 11 ani, până în 394, când, în urma unei crize spirituale profunde, a fost dezlegat de însărcinarea primită, pentru a se retrage în deşertul egiptean. Rugându-se lui Dumnezeu să-i arate o cale sigură pentru a ajunge la mântuire, o voce misterioasă i-a spus: „Fugi de oameni”. Arsenie, acum în vârstă de 40 de ani, urmează întocmai sfatul: coboară din corabie la Alexandria Egiptului şi se alătură comunităţii de sihastri de la Scete, în plin deşert. Rezervându-şi puţin timp pentru somn, petrecea nopţi întregi în rugăciune şi meditaţie; o rugăciune care era mai mult lacrimi decât cuvinte, deoarece a primit de la Dumnezeu „darul lacrimilor”.

De la 434 până la 450, anul probabil al morţii sale, Arsenie a trebuit să trăiască departe de liniştea de la Scete, deoarece localitatea a fost invadată de triburi venite din Libia. El a murit la Troe, lângă oraşul Memfis. De la el au rămas o cronică istorică şi o culegere de maxime, despre care vorbeşte scriitorul Daniel de Faran, prieten cu cei doi elevi ai lui Arsenie; se păstrează şi un portret ce ni-l arată cu o înfăţişare frumoasă, de statură înaltă, maiestoasă, deşi slăbit de posturile ţinute.

Numele „Arsenie” este cu totul străin de cuvântul arsenic, acid de arseniu. Numele de om „Arsenie” vine de la adjectivul grecesc arsenios = bărbătesc, viril, iar numele elementului chimic arsen, din care se prepară arsenicul, vine din limba arabă şi are o semnificaţie pur ştiinţifică. Ca prenume, deşi astăzi mai puţin folosit, are înţelesul de „bărbătesc” şi se prezintă în câteva variante: Arsene, Arsenie, Arsen, Arsenii etc.

Sfântul pustnic Arsenie, precum şi un sfânt martir Arsenie, amintit la 14 decembrie, asemenea tuturor bărbaţilor sfinţi, au arătat că o strălucită dovadă de bărbăţie este construirea cu elan a unei vieţii eroice şi pregătirea unei morţi sfinte.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti