Sf. Flavia Domitilla
- martiră
- 7 mai (latin)
Spre sfârşitul secolului întâi evanghelia pătrunsese chiar şi în rândurile aristocraţiei romane. Într-adevăr citim în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea: „Ni se transmite că în anul al XV-lea al domniei lui Domiţian (anul 95 d.Cr.), Flavia Domitilla, nepoată, din partea sorei, a lui Flavius Clemens, care pe atunci era unul dintre consulii de la Roma, împreună cu numeroase alte persoane, a fost deportată în insula Ponza, pentru că l-a mărturisit pe Cristos”. Istoricul roman Dio Cassius afirmă la rândul său că împăratul Domiţian „i-a luat viaţa, împreună cu a multor altora, şi lui Flavius Clemens, deşi era vărul său”, sub acuza de „ateism”. Atei erau numiţi creştinii pentru refuzul lor de a adora zeii de la Roma. „Mulţi – adaugă istoricul roman – îndepărtându-se de obiceiurile iudeilor, au fost condamnaţi fie la moarte, fie să li se confişte bunurile”.
După jumătate de secol de viaţă înfloritoare a comunităţii creştine la Roma, se mai făcea confuzie între creştini şi iudei. Flavia Domitilla este aşadar deportată în insula Ponza, unde a avut de suferit un lung martiriu: longum martyrium duxerat. Sunt cuvintele sfântului Ieronim, care relatează că văduva Paula, cu ocazia lungii călătorii în orient, a mers pe insulă, pentru a vizita locurile în care trăise sfânta. Lipsei de informaţii cu privire la patriciana romană care a plătit dur fidelitatea sa faţă de Cristos i se adaugă o legendară Patimă, care nu este anterioară secolului al V-lea şi care se lungeşte prin relatare unor amănunte destul de puţin credibile. Se vorbeşte de fapt despre doi eunuci, Nereu şi Ahilleu, care, pe când Domitilla se pregătea pentru căsătoria cu Aurelian, fiul consulului, i-au vorbit despre Cristos şi despre frumuseţea fecioriei, „sora îngerilor”, convingând-o să renunţe la căsătorie şi să-şi acopere capul cu vălul candid, care distinge fecioarele lui Dumnezeu.
Împăratul Domiţian, vărul Domitillei, instigat de logodnicul respins, ar fi exilat-o pe tânără în insula, care a fost deja loc de detenţie pentru fiicele lui Caligula şi pentru un fiu al lui Germanicus. Lui Nereu şi Ahilleu le-a revenit aceeaşi soartă. Aurelian, după ce a încercat zadarnic să-i corupă pe cei doi slujitori, pentru ca să o determine pe Flavia Domitilla să renunţe la propunerea sa, a dispus ca amândoi să fie decapitaţi. O încercare de a îndupleca inima fostei logodnice printr-o seară de dans s-a încheiat cu moartea prin leşinare a lui Aurelian însuşi. Un frate de-al său, pentru a răzbuna tristul sfârşit, a dat foc la casa Domitillei, care a murit în marele rug, ca victimă neatinsă a iubirii sale pentru Cristos. Oricât de sugestivă, relatarea pare cu totul legendară.
Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei