Ss. Gaspar, Melchior şi Baltazar

• magi
• 6 ianuarie (latin)
• 25 decembrie (bizantin)

Însuşi numele de „Epifanie” ne arată că sărbătoarea este de origine din părţile Răsăritului. „Epifanie” înseamnă descoperire, arătare, manifestare. Creştinii de apartenenţă latină numesc această sărbătoare festivitas declarationis – „sărbătoarea proclamării” – sau apparitio – „arătare”, exprimând, mai ales, descoperirea dumnezeirii lui Cristos către lumea păgână în actul închinării magilor către iudei, cu prilejul botezului lui Isus în râul Iordan, şi către apostoli, prin minunea săvârşită la Nunta din Cana.

Magii, prin venirea lor la Cristos, proclamă solemn că Evanghelia trebuie să fie vestită tuturor popoarelor. În Biserica răsăriteană se acordă o mai mare preţuire botezului lui Cristos, „sărbătoarea luminilor”, cum spune Sf. Grigore Nazianzenul; fiind în vechime şi transformarea unei sărbători păgâne, numită sol invictus – „soarele nebiruit”. De fapt, atât în Răsărit, cât şi în Apus, Epifania a îmbrăcat caracterul unei solemnităţi a adevărurilor de credinţă, mai presus de faptele istorice la care se referă, sărbătorind arătarea în mijlocul oamenilor a lui Dumnezeu în Fiul sau, adică prima fază a operei de răscumpărare.

Cristos se arată păgânilor, iudeilor şi apostolilor: trei momente succesive ale relaţiei dintre Dumnezeu şi om.
Omului care nu a cunoscut descoperirea, revelaţia divină, acordată poporului evreu, Dumnezeu îi vorbeşte prin lumea văzută: strălucirea soarelui, armonia sferelor cereşti, lumina stelelor de pe firmamentul fără margini (magii au descoperit semnul divin „pe cer”) sunt martori ai prezenţei de netăgăduit a lui Dumnezeu.
Pornind de la contemplarea naturii, toţi oamenii pot ajunge la „împlinirea faptelor cerute de legea divină”, deoarece, după cum le spunea Sf. Paul locuitorilor din Listra, „Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul şi pământul, şi marea, şi toate cele ce sunt în ele… pe timpul generaţiilor din trecut, a lăsat toate popoarele să-şi urmeze căile lor, deşi, prin binefacerile sale, nu s-a lăsat fără mărturie, căci v-a dat din cer ploi şi anotimpuri roditoare, belşug de hrană şi bucurie pentru inimile voastre” (Ap 14,15-17). „Acum, în aceste zile, Dumnezeu ne-a vorbit nouă prin Fiul Său, pe care 1-a pus moştenitor a toate şi prin care, de fapt, a creat şi lumea” (Evrei l,2). Şirul celor care de-a lungul veacurilor au avut misiunea să ajute la descoperirea dumnezeirii ia sfârşit şi culminează în persoana lui Isus din Nazaret, în care străluceşte deplin mărirea lui Dumnezeu. Această descoperire a lui Dumnezeu prin Cristos ne-a dat posibilitatea ca astăzi „să ne mărturisim credinţa noastră, speranţa noastră, iubirea noastră, cu umilinţă şi cutremurare, dar, în acelaşi timp, din toată inima şi cu nespusă bucurie” (Paul al VI-lea).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti