Sf. Grigore al VII-lea

• Papă
• 1020-1085
• n.: în c.1020, Soana, Italia
• d.: la 25 mai 1085, Salerno, Italia
• 25 mai (latin)

„După ce, prin hotărâre divină, Maica Biserică m-a pus pe mine, nevrednicul şi, Dumnezeu mi-e martor, împotriva voinţei mele, în Scaunul Apostolic, am încercat întotdeauna şi mai presus de toate ca sfânta Biserică, mireasa lui Cristos, doamna şi mama noastră, întorcându-se la decorul antic, să rămână liberă, castă şi catolică”. [1]

În aceste cuvinte, în care se resimte limbajul timpului, aflăm toată inima lui Hildebrand şi programul său de reformă a Bisericii, acea reformă numită tocmai gregoriană, deoarece, începută de papii precedenţi cu contribuţia sa şi a altor personalităţi cum sunt sfinţii Romuald, sfântul Petru Damian, Ugo de Cluny etc., a luat un avânt decisiv sub pontificatul său. Mulţi studioşi recenţi au scos în evidenţă faptul că reforma pusă în act de Grigore al VII-lea este întemeiată pe o spiritualitate. Opera sa ar rămâne neînţeleasă dacă s-ar uita această perspectivă.

„Grigore al VII-lea a insistat pe faptul că toţi membrii Bisericii, şi nu numai clericii şi călugării, trebuie să fie oameni spirituali: şi deja această insistenţă constituia o noutate importantă. Astfel, atunci când afirmă că Biserica are dreptul – şi fiecare Biserică în interiorul Bisericii Universale – de a poseda autonomie juridică, de a fi liberă în confruntările cu puterea civilă, de a elabora şi aplica o legislaţie proprie pentru a-şi putea desfăşura misiunea primită de la Cristos, el se opune, în acelaşi timp, unor tendinţe personale spre dominare şi bogăţie.

Toată învăţătura sa este centrată pe realitatea lui Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat: el poate toate, dar s-a făcut slab şi sărac pentru a da tuturor o încurajare, un exemplu şi harul umilinţei. În raport cu măreţia lui Cristos, fiecare putere regală devine relativă. De aici derivă, în special, o concepţie foarte exigentă despre preot, ministrul lui Cristos în Biserica sa. În expunerea acestei doctrine, el foloseşte accente pe care le putem califica drept mistice. Vorbeşte despre rugăciunile pe care sfinţii le fac pentru noi. În ceea ce o priveşte pe Maria, el nu evocă numai rugăciunile, dar şi meritele. Toate eforturile sale, ca reformator, le vede destinate să pregătească împărăţia escatologică pe care Cristos, la sfârşitul veacurilor, o va pune în mâinile Tatălui.

Activitatea sa reformatoare îi oferă ocazia de a elabora o teologie spirituală. în măsură să ofere fundamentul teologic pentru acea imagine a clerului reformat şi a Bisericii înnoite, pe care el o voia aşezată înaintea popoarelor”[2].

O viaţă chinuită

Despre Hildebrand nu ştim cu exactitate nici data şi nici locul naşterii sale, ci numai faptul că, în adolescenţă, se afla la Roma, unde a primit formarea spirituală şi intelectuală. Este aproape sigur că a fost călugăr între benedictinii de la „Santa Maria sull’Aventino”. Când, în luna mai a anului 1045, a fost ales papă Giovanni Graziano, paroh la „San Giovanni a Porta Latina”, Hildebrand a fost chemat să colaboreze cu el. Noul pontif se numea Grigore al VI-lea şi a trezit multe speranţe în oamenii doritori de o reformă în Biserică. Sfântul Petru Damian i-a scris, manifestându-şi toată preţuirea şi sprijinul său, pentru ca, la sfârşit, „porumbelul să se întoarcă în arcă cu ramura de măslin”.

Dar Grigore al VI-lea, pentru a-l îndepărta de pe scaunul lui Petru pe nedemnul Benedict al IX-lea, a consimţit să plătească o foarte mare sumă de bani pentru renunţarea la pontificat. Ştirea a ajuns la curtea împăratului Henric al III-lea, care a venit în Italia pentru a face ordine. La Sutri, a convocat un sinod al episcopilor germani şi italieni şi i-a obligat pe ultimii trei papi încă în viaţă să se prezinte pentru examinarea situaţiei lor. Silvestru al III-lea a fost declarat decăzut, Grigore al VI-lea a fost invitat să renunţe şi să se retragă la Koln, sub controlul arhiepiscopului locului, şi Benedict al IX-lea, care nu s-a prezentat, a fost condamnat în sinodul pe care împăratul l-a ţinut imediat după aceea la Roma.

Aici, împăratul l-a indicat ca nou papă, imediat ce va fi acceptat de toţi, pe un prieten al său, episcopul de Bamberg, Suitger, cu numele de Clement al II-lea, şi a cerut să i se dea titlul de nobleţe romană de „patrician al romanilor”, cu consecinţa că pe viitor nu va fi posibilă alegerea unui alt papă fără consensul său. Hildebrand l-a urmat în exil pe Grigore al VI-lea, rămânând alături de el până la moarte, când a intrat în rândul călugărilor de la Cluny. Au fost trei ani foarte fecunzi: Schimbând idei, mai întâi de toate, cu Grigore al VI-lea şi mai apoi cu abatele Ugo de la Cluny, şi-a dat seama că o reformă autentică a Bisericii ar fi fost imposibilă fără eliminarea imixtiunii împăratului şi a regilor în numirea episcopilor, a abaţilor şi chiar a papei.

Învestitura laică

Însă învestitura laică a funcţiilor bisericeşti avea deja o lungă tradiţie la franci şi creştinătatea o accepta ca un fapt normal. Episcopii şi abaţii nu erau însă responsabili şi ei de bunul mers al împărăţiei acestei lumi? Nu trebuiau să administreze dreptatea, să menţină ordinea publică, să asigure banii şi oamenii necesari pentru război? Era, deci, mai mult decât drept ca alegerea lor să fie dreptul împăratului sau al regelui, unica autoritate între laici – aşa era considerată atunci – învestită de Dumnezeu cu dubla putere de „rege şi preot”. Nu aceasta era tradiţia şi în Imperiul Bizantin? În acest sens, erau amintite şi exem-plele minunate lăsate de împăraţii sfinţi Henric al II-lea şi Ştefan al Ungariei. Natural că nici un împărat sau rege nu a pretins vreodată să transmită puteri sacre consacrând episcopi, lucru care aparţinea numai sferei sacerdotale; ei reclamau numai dreptul de a desemna candidaţii.

Hildebrand şi reformatorii au dezvoltat o altă viziune, făcând trimitere la primele timpuri ale Bisericii, când autoritatea temporală nu avea nici o pretenţie în această problemă. Atâta timp cât împăratul sau cel care alege pentru el episcopi şi abaţi îi condiţionează prin jurăminte de fidelitate, misiunile bisericeşti vor fi încredinţate cu greu unor oameni demni, dar ele vor fi obiect de tratative umane, ajungându-se până la simonie, şi titularii lor nu vor fi animaţi de binele pentru comunitatea creştină, ci numai de pofta de bunuri. Cine dintre aceşti oameni va putea cere preoţilor să trăiască, de exemplu, celibatul? Nu era rar cazul în care câte unul cumpăra episcopatul şi, fără a fi consacrat, rămânea laic şi căsătorit, administra bunurile în propriul interes, plătind un episcop auxiliar pentru guvernarea spirituală a diecezei.

Experienţa dădea mare dreptate reformatorilor şi, din toate părţile, se auzea glasul poporului creştin care cerea păstori buni. Dar cum să schimbi un obicei vechi de veacuri? Cine putea avea curajul să se gândească la o separare adevărată între Biserică şi imperiu? Teoria cea mai răspândită, acceptată chiar şi de sfântul Petru Damian şi, pentru un anumit timp, chiar şi de Hildebrand, vedea „preoţia şi stăpânirea”, papa şi împăratul, într-o comuniune armonioasă în promovarea comună a bunurilor spirituale şi temporale ale poporului. Nimeni, de fapt, până în acel moment, nu se mira dacă un împărat cerea convocarea unui conciliu al episcopilor ori dacă papa încorona un împărat.

Consilier la cinci papi

În timp ce reflecta asupra unei probleme aşa de serioase, Henric al III-lea, cu toată buna sa credinţă, ca patrician roman şi cap suprem al creştinătăţii, îl alegea succesor pe papa Damasus al II-lea în persoana episcopului Bruno din Toul. Bunul episcop a acceptat însă cu o singură condiţie: să fie ales după regulă de poporul şi clerul din Roma. S-a dus astfel în oraşul etern în haină de pelerin, şi aici a fost primit cu simpatie şi ales papă cu numele de Leon al IX-lea.

El, mai înainte de a se muta din dieceza sa, a voit să-l ia cu sine pe Hildebrand şi l-a făcut, practic, omul său de încredere, încredinţându-i, printre altele, reforma Mănăstirii benedictine „Sfântul Paul”, din Roma. Din acest moment, Hildebrand a devenit sufletul reformei şi consilierul credincios al papilor.

„In nomine Domini”

La sugestia sa şi a lui Umberto di Silva Candida, papa Victor al II-lea, în anul 1059, a emis un decret „In nomine Domini”, prin care se stabilea că alegerea papei putea fi făcută numai de cardinalii episcopi, că trebuia apoi confirmată de restul clerului şi de popor şi imediat comunicată principilor creştini. Candi-datul, în afară de aceasta, putea să fie un roman, în cazul în care cardinalii găseau acolo „persoane vrednice şi capabile”, altfel, puteau alege din „personalul întregii Biserici”.

Legea a fost imediat aplicată la moartea lui Victor al II-lea, în alegerea lui Alexandru al II-lea. Reacţiile nobilimii romane, care au reuşit să-l facă pe împărat să aleagă un antipapă, au durat destul de puţin şi toţi au trebuit să recunoască legitimitatea alegerii lui Alexandru al II-lea.

Când a murit acest papă, în timp ce încă se ţineau funeraliile în bazilica din Lateran, poporul l-a aclamat papă pe Hildebrand. Pentru a nu se cădea în vechile uzanţe, cardinalii episcopi s-au reunit în grabă şi l-au ales şi ei, în unanimitate, pe Hildebrand. După această alegere canonică, Hildebrand a acceptat şi şi-a luat numele de Grigore al VII-lea, în cinstea sfântului Grigore cel Mare, şi el benedictin.

Un pontificat dificil

Încă de la începutul pontificatului, el a anunţat clar că se va bate până la capăt pentru libertatea Bisericii faţă de orice ingerinţă politică şi a reafirmat principiile reformei. El spera atunci să găsească înţelegere şi sprijin la Henric al IV-lea, atât pentru respectul arătat în trecut de predecesorii săi faţă de sfântul scaun al lui Petru, cât şi pentru că spera în influenţa benefică asupra suveranului din partea mamei sale, Agneza, femeie de o profundă credinţă creştină. Dar se înşela.

Prima dificultate, însă, a întâlnit-o la numeroşii episcopi germani care, cheltuind foarte mulţi bani pentru a putea ocupa scaunele lor, nu acceptau să fie consideraţi simoniaci şi să renunţe la ele. În ceea ce priveşte apoi celibatul, aveau de partea lor cea mai mare parte a clerului. Chiar dacă viaţa celibatară era recomandată şi poruncită prin lege, obiceiurile erau diferite şi puţini dintre clerici erau dispuşi să-l observe, făcând excepţie aceia care trăiau viaţa comună, uniţi între ei printr-un ideal religios. Cea mai mare parte a episcopilor şi preoţilor nu făcuseră o asemenea alegere, dar au mers la preoţie în căutarea unei meserii ce le asigura cele necesare pentru viaţă. Nemulţumirea era aşa de mare, încât au apărut revolte împotriva episcopilor care cereau observarea dispoziţiilor papale.

În această situaţie, Henric al IV-lea s-a situat făţiş împotriva papei şi a continuat să învestească episcopi şi abaţi după bunul plac, fără să-l consulte măcar pe papa. L-a ales până şi pe capelanul curţii, Teobald, ca episcop de Milano, opunându-i-l lui Atone, ales cu doi ani mai înainte de papa, şi a reuşit să creeze în jurul episcopului din Ravenna un nucleu de episcopi din Italia septentrională, potrivnic lui Grigore.

Până şi cardinalul Ugo di Silva Candida şi prefectul Romei, Cencio, trecuseră de partea împăratului. Cencio, în noaptea de Crăciun a anului 1075, a intrat în „Santa Maria Maggiore”, l-a lovit pe papa în timp ce celebra Liturghia şi l-a târât prizonier într-un turn. Poporul, după un prim moment de tulburare şi de perplexitate, l-a eliberat pe papă în ziua următoare şi l-a readus în biserică pentru a continua Liturghia. Numai datorită intervenţiei papei, Cencio nu a fost linşat de mulţime. Ugo di Silva Candida şi Cencio au fugit imediat în Germania, la curtea lui Henric.

Reforma îşi găsea duşmani pretutindeni: patricienii romani, deoarece nu puteau să mai dispună de papalitate în interesele lor, episcopii-principi şi clerul căsătorit, deoarece nu voiau să renunţe la privilegiile dobândite în conformitate cu vechea tradiţie, curtea imperială, deoarece îşi vedea minată supremaţia în conducerea creştinătăţii, nemaiputând să dispună de bogatele episcopii şi abaţii.

Lupta deschisă cu Henric al IV-lea

Henric, instigat de Ugo di Silva Candida, a reunit episcopii şi principii germani la Worms. Mulţi episcopi au rămas perplecşi în faţa gravelor acuze aduse papei şi unii nici măcar nu au voit să dea curs convocării, dar cei prezenţi au subscris unei scrisori pe care împăratul o trimitea „lui Hildebrand, care nu mai este papă, ci doar un fals călugăr”, poruncindu-i: „Abandonează Scaunul Apostolic uzurpat, tu, care eşti condamnat de judecata tuturor episcopilor noştri şi de noi. Noi, Henric, rege prin harul lui Dumnezeu, împreună cu toţi episcopii, îţi spunem: coboară, coboară de pe tron”. Scrisoarea a fost citită în timpul unei şedinţe a sinodului roman şi a trezit o mare indignare. Grigore a considerat că s-a umplut paharul şi l-a excomunicat pe împărat, dezlegând de obligaţia jurământului de fidelitate pe toţi vasalii săi. Era în februarie 1076.

În Germania era sfârşitul lumii. Creştinătatea era obişnuită să vadă intervenţiile împăratului în treburile interne ale Bisericii, dar nu văzuse niciodată ca un papă să excomunice un împărat. Duşmanii lui Henric – şi nu erau puţini – s-au coalizat şi prietenii săi au rămas surprinşi, şi pentru faptul că vedeau cum bles-temul papal producea deja roade amare în cei nesupuşi: pe neaşteptate, Cencio şi arhiepiscopul de Utrecht au murit. Episcopii şi principii i-au pus lui Henric aceste condiţii: într-un an, el trebuia să se elibereze de excomunicare şi apoi să se prezinte într-o dietă la Augsburg, în prezenţa papei, pentru a fi din nou recunoscut de el ca rege.

Papa, cunoscând situaţia, a pornit îndată la drum. La fel a făcut şi Henric. Întâlnirea dintre cei doi s-a produs la castelul din Canossa, în prezenţa marchizei Matilda şi a abatelui Ugo de la Cluny. După trei zile de aşteptare şi de pocăinţă în afara castelului, sub zăpadă, Henric a fost primit de papa. Au fost zile teribile pentru amândoi. Pentru Henric, deoarece nu era obişnuit să fie umilit; pentru Grigore care, în sufletul său, era frământat de gândul iertării, pe care, ca păstor, nu putea să o nege, şi intuiţia diplomatică, ce-i prevestea falsa pocăinţă. La sfârşit a cedat presiunilor Matildei şi ale lui Ugo şi l-a readmis pe Henric în comuniunea Bisericii, dar cu două condiţii precise: abia întors în Germania, trebuia să trimită o escortă pentru a-l duce pe papa la Augsburg, şi aici trebuia să se prezinte pentru a se supune judecăţii sale şi a episcopilor şi principilor din Germania.

Dar abia că s-a simţit liber de excomunicare, Henric a uitat orice promisiune şi, pregătindu-şi bine armata, mai întâi şi-a eliminat duşmanii interni, apoi a mărşăluit forţat spre Roma, ducând cu sine un antipapă, episcopul de Ravenna, Guiberto. A fost lovit de o nouă excomunicare, dar fără urmări. Prima sa tentativă de a cuceri Roma nu a reuşit şi a fost constrâns de romani să fugă. A încercat doi ani mai târziu, folosindu-se de forţă şi de viclenia corupţiei, şi atunci şi-a atins scopul, fiind încoronat din nou ca împărat de antipapă. Grigore a fost ajutat de normanzii din sudul Italiei, dar aceştia au jefuit în aşa fel Roma, încât i-au ridicat pe romani împotriva papei şi acesta a fost constrâns să se refugieze la Salerno, unde a murit la 25 mai 1085, pronunţând aceste cuvinte rămase celebre: „Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, de aceea mor în exil”.

Un eşec sau un nou început?

Activitatea lui Grigore nu s-a limitat numai la lupta pentru libertatea Bisericii. El a avut o privire predilectă către ţările scandinave, unde, de puţin timp, începuse predicarea evangheliei. Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor lor şi a le asigura un cler local, a cerut trimiterea de tineri care, formaţi la Roma în credinţa creştină, să poată apoi să o incultureze în ţările de origine. Şi în Spania, unde era în act celebra „riconquista”, el a făcut să se audă glasul său, îndemnându-i pe creştinii spanioli la respectul faţă de persoanele de altă credinţă, amintindu-le porunca evanghelică de a nu face altora ceea ce nu voim să ni se facă nouă.

În sfârşit, o altă mare dorinţă a sa era reunificarea cu Biserica din Constantinopol, ajutându-o pe aceasta să se elibereze de sub dominaţia musulmană. Totuşi, nu a avut timpul să se ocupe concret de aceasta şi cruciadele care au urmat după el nu au favorizat această reunificare. Moartea lui Grigore al VII-lea părea un eşec, dar, în realitate, a fost pentru Biserică începutul unei etape noi. El pusese problema distincţiei între tron şi altar, care va preocupa în secolele următoare generaţii întregi. Nu poate fi negat apoi faptul că reforma Bisericii, începută de el şi dusă înainte în mai multe reprize în istorie până în zilele noastre, a dat roadele sale, nu numai precizând independenţa între Biserică şi stat, dar făcând chiar să se retrezească conştiinţa episcopilor şi a clerului că misiunea lor nu este puterea, ci slujirea.

Note:
[1] PL 148, 709.
[2] J. Leclercq, La spiritualita del medioevo, 4/A, EDB 1986, 162.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog