Sf. Henric al II-lea

• împărat
• 972-1024
• n.: la 6 mai 972, Albach, Hildesheim, Bavaria, Germania
• d.: la 13 iulie 1024, Pfalz Grona, Göttingen, Germania
• 13 iulie (latin)

Mediul social în care s-a manifestat sfinţenia acestui principe şi împărat german la prima vedere pare cel mai puţin potrivit pentru trăirea unei vieţi creştine desăvârşite. Cu toate acestea, încă din copilărie Henric a avut în jurul său persoane preocupate de sfinţirea vieţii proprii şi a odraslei lor. Henric, fiu al ducelui de Bavaria, s-a născut în anul 937, într-un castel de pe malul Dunării. Tatăl său, în tinereţe numit „certăreţul”, sub influenţa unei soţii calme şi iubitoare şi-a îmblânzit atât de mult caracterul, încât a sfârşit prin a merita să i se spună „împăciuitorul”.

Fratele mai mic al lui Henric, Bruno, a renunţat la comodităţile vieţii de la casa părintească şi a preferat să devină păstor de suflete, ca Episcop de Augsburg; dintre cele două surori ale sale, una, Brigite, s-a făcut călugăriţă, iar cealaltă, Ghisela, a ajuns soţia unui rege sfânt, Ştefan al Ungariei. Şi Henric a fost încredinţat de către mama sa canonicilor din Hildeschina, spre a se ocupa de educaţia lui, şi mai târziu Episcopului de Regensburg (Ratisbonne), Sfântul Wolfgang, la şcoala căruia şi-a desăvârşit formaţia spirituală şi culturală.

O întâmplare neobişnuită a contribuit mult la menţinerea pe drumul drept în anii primejdioşi ai tinereţii. Avea 23 de ani când, în vis, i s-a arătat maistrul său, Sf. Wolfgang, mort nu de mult, şi i-a scris pe peretele camerei două cuvinte scurte: „Peste şase”. Henric s-a gândit că urmează să moară peste şase zile, şi în aşteptare a petrecut aceste zile într-o deosebită fervoare sufletească. Trecând cele şase zile fără să se întâmple ceva, a interpretat prevestirea ca referindu-se la şase luni, şi a continuat să se pregătească la o moarte bună. După şase luni, Henric era în viaţă, şi a mulţumit lui Dumnezeu care îi oferea în dar încă şase ani spre a putea aduna cât mai multe merite pentru viaţa veşnică. La sfârşitul celor şase ani, Henric ajunse pe tronul Germaniei, bine înarmat sufleteşte în faţa multelor tentaţii ale puterii şi luxului.

Nu au lipsit ocaziile în care să dea dovadă că nu a uitat cele învăţate la şcoala Sfântului Wolfgang. În noua lui calitate, a luat unele iniţiative foarte mari, totdeauna cu hotărâre, dar şi cu modestie. După doi ani de la alegerea sa ca rege al Germaniei, Papa Benedict al VIII-lea a pus pe capul lui şi al evlavioasei sale soţii Cunegunda coroana sfântului imperiu roman; cu puţin înainte de aceasta, feudalii italieni, sătui de despotismul lui Arduin, îl încoronaseră la Pavia ca rege al Italiei. La sfatul abatelui mănăstirii din Cluny, Sfântul Odilon, Henric a susţinut opera de reformă a clerului şi mănăstirilor din imperiul pe care îl conducea. El a rămas ca un exemplu rar de corectitudine şi onestitate morală în guvernarea supuşilor săi şi rezolvarea problemelor de stat; pentru acest motiv a meritat să primească şi coroana mult mai valoroasă a sfinţeniei. A murit în ziua de 13 iulie 1024, şi a fost înmormântat la Bamberg. Papa Eugen al III-lea, în anul 1146, i-a înscris numele în calendarul sfinţilor.

Prenumele Henric este forma în limba română a numelui personal german Heinrich; provine din alăturarea cuvintelor: Heim = casă, patrie, ţară; şi rich = bogat, şi ar putea fi înţeles ca desemnând pe un proprietar de „casă îmbelşugată”, „ţinuturi bogate”. Prin transformări în cadrul diferitelor limbi, au rezultat multe nume, printre care mai cunoscute sunt: Arrigo, Harry, Imre, Hinke, Henriette (Hanrieta), Enrica (Henrica) (a se deosebi de Erica). Chiar dacă nu poartă prenume din familia cuvintelor amintite, cu înţelesul de „stăpâni peste ţinuturi bogate”, fiecare creştin poate fi proprietarul împărăţiei veşnice: „Fericiţi cei săraci în duh, căci lor le aparţine împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti