Sf. Lea
- ??-384
- d.: în 384
- 22 martie (latin)
În anul 384 mureau la Roma, aproape în acelaşi timp, patricianul Vezio Agorio Pretestato, consul desemnat ca prefect al oraşului, şi matroana Lea, care, rămasă văduvă la vârstă tânără, refuzase a doua căsătorie cu bogatul reprezentant al nobilimii romane, pentru a adera la primele comunităţi feminine creştine, organizate de sfântul Ieronim. Bătrânul ascet din Stridonium, care, supărat de insinuările răutăcioase, că ar avea o influenţă nu numai spirituală asupra virtuoaselor matroane Marcella, Paula, Proba şi Lea, părăsise Roma şi se retrăsese în apropiere de Betleem, pentru a duce o viaţă singuratică, a pornit de la vestea morţii Leei şi a consulului, pentru a face în una dintre numeroasele sale scrisori câteva consideraţii.
Această scrisoare reprezintă unicul document, dar de ce forţă şi putere de convingere despre viaţa sfintei: „De corul îngerilor ea a fost dusă în sânul lui Abraham şi, asemenea lui Lazăr, deja sărac, îl vede acum pe bogatul consul, deja îmbrăcat în purpură, şi care acum, nu împodobit cu ramura de palmier, dar învăluit în obscuritate, cere Leei să facă să cadă o picătură de pe degetul său cel mic”. Sfântului Ieronim îi plăceau paralelismele şi, în acest caz, comparaţia îi este uşoară: Vezio Agorio trece de la splendorile pământeşti la întunericul uitării, în timp ce Lea „a cărei viaţă era considerată nici mai mult, nici mai puţin decât un fenomen de nebunie, iată că este în rândul celor care îl urmează pe Cristos”, în slavă, pentru că l-a urmat în renunţarea totală la lume.
Lea se consacrase „cu totul Domnului, – mai spune sfântul Ieronim – devenind în mănăstire maică superioară a fecioarelor; schimbând hainele delicate de altă dată cu sacul aspru care istovea membrele sale, petrecând apoi în rugăciune nopţi întregi, maestră a perfecţiunii faţă de altele mai mult prin exemplu decât prin cuvinte. A fost de o umilinţă atât de profundă şi atât de sinceră, încât, după ce a fost o mare doamnă, cu mulţi slujitori la poruncile sale, s-a considerat apoi ca o slujitoare. Având o haină demnă de dispreţ, servea o hrană foarte simplă şi îşi neglija pieptănătura; apoi, în timp ce împlinea orice datorie, se ferea chiar şi de cea mai mică ostentaţie a faptelor bune, pentru a nu primi răsplata în această viaţă”. Acest „fenomen de nebunie” sau mai bine această alegere incomodă, care a făcut-o să prefere „spaţiul restrâns şi tăcut al unei chilii” condiţiilor unei locuinţe luxoase, de care ar fi putut să se bucure ca viitoare „prima donna” a Romei, a aşezat-o pe această matroană romană pe piedestalul unei glorii care nu se teme de uzura timpului, sfinţenia.
Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei