Fer. Maria Gabriella Sagheddu

• călugăriţă
• 1914-1939
• n.: la 17 martie 1914, Dorgali, Sardinia, Italia
• d.: la 23 aprilie 1939, Grottaferrata, Roma, Italia
• 23 aprilie (latin)

Maria Sagheddu (1914-1939) s-a născut la Dorgali, în Sardinia, într-o familie de ciobani. Martorii copilăriei şi ai adolescenţei sale ne-o prezintă ca fiind încăpăţânată, critică, contestatară, rebelă. Cu toate acestea, înzestrată cu un profund simţ al datoriei, al devotamentului şi al ascultării, o ascultare însă cu aspecte contradictorii: „Asculta mormăind, dar era supusă. Răspundea cu nu, dar imediat se apuca de treabă”, asigură martorii.

Toţi cei din jurul ei au văzut-o cu uimire schimbându-se spre optsprezece ani. Încetul cu încetul, se îmblânzeşte, nu se mai mânie, devine gânditoare, austeră, răbdătoare şi rezervată. Se dedică mai mult rugăciunii, este mai atentă la nevoile aproapelui. Cere să fie înscrisă la Acţiunea Catolică. Începând de acum, devine mai supusă inspiraţiilor Domnului, dorind să împlinească voia sa. La douăzeci şi unu de ani, se hotărăşte să se consacre lui Dumnezeu şi, urmând sfaturile părintelui său spiritual, intră la Mănăstirea Trapistă din Grottaferrata, o comunitate săracă din punct de vedere financiar şi cultural, condusă atunci de maica Maria Pia Gullini.

Viaţa spirituală a sorei Maria Gabriella va fi caracterizată de două elemente esenţiale:

• cel dintâi şi cel mai evident este recunoştinţa pentru milostivirea pe care Dumnezeu i-a dovedit-o, cerându-i să-i aparţină în întregime: îi plăcea să se compare cu Fiul risipitor şi nu ştia decât să mulţumească pentru chemarea sa la viaţa monahală, pentru mănăstire, pentru superioare, pentru surori, pentru tot. „Cât de bun este Domul!”, repeta neîncetat. Această recunoştinţă o va însoţi până în ultimele sale clipe, până la agonie.
• cel de-al doilea este dorinţa sa de a răspunde harului cu toată puterea sa, ca să se săvârşească în ea ceea ce Domnul a început, ca să se împlinească voia lui Dumnezeu. Este conştientă că doar aşa va putea ajunge la pacea adevărată.

În timpul noviciatului, trăieşte cu teama că va fi dată afară, dar, după ce-şi depune voturile, învinge această frică şi trăieşte într-o abandonare plină de pace şi încredere. Din acest moment, creşte în ea dorinţa de a se oferi pe deplin. „Acum, tu trebuie să acţionezi!” îi va spune Domnului. Scurta sa viaţă monahală (trei ani şi jumătate) se săvârşeşte ca o euharistie, având doar grija de a se lepăda cu totul de sine pentru a-l urma pe Cristos în ascultarea sa faţă de Tatăl, până la moarte. Vocaţia sorei Maria Gabriella a fost aceea a jertfei smerite, a dăruirii de sine totale Domnului.

Amintirile surorilor despre ea sunt simple şi grăitoare: mereu gata să se recunoască vinovată, cerându-le iertare celorlalţi fără să se îndreptăţească, smerită, simplă şi sinceră, gata să îndeplinească cu bucurie orice munca, ostenindu-se de bună voie cu muncile cele mai grele, fără să spună nimănui nimic.

Depunându-şi voturile, îşi dă seama încă şi mai mult de nevrednicia sa: „Viaţa mea nu valorează nimic, zice, pot s-o ofer liniştită.”

Stareţa sa, maica Maria Pia Gullini, era foarte sensibilă la mişcarea ecumenică şi se ruga mult pentru unitatea creştinilor. A transmis şi comunităţii sale această mare dorinţă a sufletului său. Atunci când, la invitaţia unui pionier al ecumenismului din Biserica Romano-Catolică, părintele Couturier, le prezintă surorilor îndemnul la rugăciune şi la jertfa pentru marea cauză a unităţii creştinilor, sora Maria Gabriella simte că această chemare o priveşte în mod deosebit, că este vorba de o chemare la a-şi jertfi tânăra sa viaţă. „Simt că Domnul mi-o cere, îi mărturiseşte stareţei sale, mă simt chemată la aceasta, chiar atunci când nu vreau să mă gândesc”.

Drumul său este rapid, fără şovăire. Preocupată de a rămâne mereu în ascultare, conştientă de propria sa fragilitate, neavând decât o singură dorinţă: „voia lui Dumnezeu, slava sa”, Maria Gabriella ajunge la această libertate care o duce la asemănarea deplină cu Isus care, „iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit” (In 13,1) În fata sfâşierii trupului lui Hristos, simte nevoia de a se jertfi pe sine însăşi, o jertfă pe care a împlinit-o până la capăt.

Încă din seara jertfei sale, tuberculoza pune stăpânire pe tânăra maica, care până atunci era perfect sănătoasă: o va duce la moarte după cincisprezece luni de suferinţă. În seara zilei de 23 aprilie 1939, sora Maria Gabriella îşi sfârşeşte îndelungata suferinţă, lăsându-se cu totul în voia lui Dumnezeu. Chiar în acest moment, clopotele sunau sfârşitul Duminicii Bunului Păstor, această duminică în care evanghelia vesteşte: „Va fi o singură turmă şi un singur păstor” (In 10,16). Jertfa sa, chiar înainte de a fi săvârşită, ajunsese cunoscută în lumea anglicană, şi de atunci a găsit un ecou larg în inimile multor credincioşi din diferite confesiuni. În decursul anilor următori, un mare număr de candidate s-au prezentat la mănăstirea din Grottaferrata: prin aceasta, sora Maria Gabriella şi-a dovedit foarte concret recunoştinţa faţă de comunitate.

Trupul său, care s-a aflat neatins în momentul recunoaşterii din 1957, se odihneşte acum într-o capelă (Cenacolul Unităţii) vecină cu mănăstirea din Vitorchiano, unde comunitatea din Grottaferrata s-a transferat.

La patruzeci şi patru de ani de la moartea sa, sora Maria Gabriella a fost beatificată de Sanctitatea sa papa Ioan Paul al II-lea, în bazilica „Sfântul Paul” de la Roma, la 25 ianuarie 1983, sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Paul şi ziua în care se încheie Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor.

Sursa: Surorile Benedictine - Viişoara