Sf. Medard

• Episcop
• c.456-c.545
• n.: în c.456, Salency, Picardy, Franţa
• d.: la 8 iunie 545, Noyon, Franţa
• 8 iunie (latin)

Despre proprietatea personală şi despre furt, Sfântul Medard avea păreri cu totul contrarii părerilor legislatorului atenian din secolul al VI-lea î.d.C., Dracone; în cartea Judecată universală, G. Papini îi atribuie suveranului arhonte aceste cuvinte: „Proprietatea era acelaşi lucru cu însuşi omul: posibilitatea de a trăi. Deci şi hoţul, pentru asemănarea faptului cu a ucigaşilor, merita moartea; pentru aceasta, în legile mele, am hotărât pedeapsa cu moartea pentru cine fură, oricare ar fi cantitatea şi valoarea lucrurilor furate”. Părerile Sfântului Medard erau mai degrabă asemănătoare cu ale bunului episcop Myriel din Mizerabilii lui Victor Hugo, care, poate, s-a inspirat tocmai de la el, fiind un sfânt foarte popular în Franţa.

Sfântul Medard s-a născut dintr-o familie de franci şi a studiat la Augusta Veromanduorum (actualul Saint-Quentin – Franţa), împreună cu Sfântul Elefterie. Ajungând preot, s-a consacrat cu totul misiunii sale şi unei vieţi de intensă iubire faţă de aproapele. În acest context, a săvârşit faptele de totală dezlipire, la care ne refeream. Într-o noapte, un hoţ intră în vie şi, spre nenorocul lui, nu mai nimerea drumul spre ieşire: bunul Medard s-a grăbit să i-l arate şi, în loc să-i oprească strugurii furaţi, i-a mai dat şi el.

Un alt hoţ încerca să scoată din grajdurile Sfântului o vacă ce purta la gât un clopoţel foarte sonor; hoţul încearcă să-l desfacă, îl umple cu cârpe, dar în zadar; clopotul suna parcă anume, până când apăru Sfântul Medard. Văzând situaţia, el îi dăruieşte vaca, şi astfel, devenind proprietar legitim, clopoţelul încetează de a mai suna. Altă dată, un stup de albine se revoltă şi se reped împotriva unuia care voia să fure mierea. Sfântul invită albinele să rămână calme şi să aibă răbdare, până ce nepoftitul oaspete şi-a luat porţia de miere.

Dar Sfântul Medard nu a avut de lucru numai cu hoţii. După ce a ajuns episcop de Saint Quentin, într-una din zile, vine la el regina Radegonda, care, dezgustată de crimele săvârşite de către soţul ei, Clotar, şi anturajul lui, cere să fie primită în rândul călugăriţelor, ceea ce sfântul episcop îi îngăduie şi o ajută chiar să înfiinţeze o nouă mănăstire.

Clotar şi-a recunoscut mai târziu vina şi, după ce Sfântul Medard a murit, în 560, a hotărât ca sicriul cu rămăşiţele pământeşti să fie adus în capitala sa, la Soissons, unde a ridicat o bazilică măreaţă şi, alături, o mănăstire ce avea să devină celebră, prin faptul că acolo a fost închis Ludovic cel Pios, al treilea fiu al lui Carol cel Mare. Un proverb popular spune că, dacă în ziua de Sfântul Medard, 8 iunie, plouă, timpul va rămâne ploios pentru cel puţin patruzeci de zile, în afară de cazul că Sfântul Barnaba (11 iunie) „îi scurtează naşul”.

Numele Medard provine din apropierea şi transformarea a două elemente germanice: math = onoare şihart = dur, aspru; împreună ar putea fi atribuite unei persoane care ţine cu energie, cu asprime la onoarea sa. În cazul Sfântului Medard, asprimea şi energia au fost îndreptate împotriva propriei persoane, urmând astfel cuvântul lui Isus: „Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine”; el a confirmat adevărul proverbului: „Cel care dă este mai fericit decât cel care primeşte”.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti