Sf. Petru Chanel

• preot, martir
• 1803-1841
• n.: la 12 iulie 1803, Cuet, Ain, Franţa
• d.: la 28 aprilie 1841, Poi, Uvea, Insula Futuna
• 28 aprilie (latin)

„Era obişnuit să nu refuze niciodată locuitorii din Futuna, nici măcar pe cei care îl persecutau, scuzându-i întotdeauna şi nerespingându-i niciodată, chiar dacă erau inculţi şi supărători. Era plin de bunătate faţă de toţi, fără deosebire şi în orice situaţie, fără a respinge pe cineva”[1].

Petru Chanel s-a născut la Cuet, aproape de Bourg-en-Bresse, pe atunci, în Dieceza de Lyon, în Franţa, la 12 iulie 1803, dintr-o familie cu stare bună. Pe când frecventa şcoala elementară, a atras atenţia parohului care a avut o grijă deosebită faţă de el, gândindu-se să-l trimită să se facă preot. La 15 ani, Petru a făcut Prima Împărtăşanie şi cu acea ocazie, a simţit chemarea misionară. Doi ani mai târziu, a intrat în Seminarul Mic şi apoi şi-a continuat studiile fără dificultăţi. Când, în 1823, unul dintre maeştrii săi pleca misionar în America de Nord, el, cu alţi doi tovarăşi, a voit să îl urmeze, dar nu a fost posibil acest lucru, deoarece trebuia să mai facă un an de filozofie.

În acei ani, Departamentul Ain a fost separat de Lyon şi s-a constituit Dieceza de Belley, unde deja se răspândea faima sfântului paroh care săvârşea minuni la Ars, una dintre cele mai mici parohii ale noii dieceze. Petru, după ce şi-a terminat studiile de teologie în seminarul mare din Bourg, a fost hirotonit preot, la 15 iulie 1827, şi i-a cerut imediat episcopului său să-l lase să plece în misiuni. Acesta a răspuns că noua dieceză era deja săracă în cler şi ducea lipsă de evanghelizatori şi că el se putea foarte bine antrena făcând-o pe misionarul în patrie, cel puţin pentru moment.

Inima sa era pentru misiuni

Şi-a desfăşurat atunci activitatea pastorală în dieceză, ca vicar şi apoi ca paroh, alimentând între laici spiritul misionar în plină sintonie cu papa, care, în 1829, recomanda oficial tuturor catolicilor colaborarea pentru răspândirea credinţei. În acelaşi timp, continua să cultive ideea de a putea pleca într-o zi în misiuni. Între timp, se adunase un grup de preoţi diecezani dispuşi să plece în misiuni şi care se angajau în mod serios în practicarea sărăciei, a castităţii şi a ascultării. Grupul şi-a luat numele de Societatea Mariei sau „mariştii” şi constituia o asociaţie diecezană cu un responsabil ales de episcop. Cel care a avut ideea a fost preotul Jean Claude Colin, care, în acelaşi timp, a fondat şi o societate maristă pentru surori.

În vara lui 1833, fondatorul a mers la Roma pentru a cere aprobarea papei pentru noul institut şi pentru a-l pune la dispoziţia Sfântului Scaun pentru misiuni. Aprobarea a fost dată şi noii congregaţii i-a fost repartizat ca ţinut de misiune Polinezia. Petru Chanel, care îl însoţea pe Colin, a fost îndată pus pe lista primului grup ce trebuia să plece.

Întorşi la Belley, mariştii s-au reunit în capitlu şi, la 24 septembrie 1836, l-au ales pe Colin superior general şi au depus voturile în mâinile sale. Erau în total 19, preoţi şi fraţi laici. La sfârşitul aceluiaşi an, primul grup, în frunte cu părintele Pompallier, vicar apostolic, şi părintele Petru, ca pro-vicar, plecau în Polinezia. După o călătorie plină de aventuri, care i-a obligat să-şi schimbe mereu programul, s-au împărţit în două grupuri: părintele Pompallier şi alţi câţiva s-au oprit în insula Wallis şi părintele Petru, împreună cu fratele Maria Nicezio, la 12 noiembrie 1837, a debarcat în Insula Futuna.

Anii grei din Insula Futuna

Au admirat frumuseţea insulei, divizată în două de un munte care ţinea separate geografic două triburi dintotdeauna rivale. Creştinismul nu ajunsese încă în acele părţi, dar se stabilise deja acolo un comerciant englez, care, din interese personale, alimenta lupta dintre cele două triburi. După doar trei luni de la sosire, s-a iscat un adevărat război. Regele tribului, mai puternic, Niuliki, nevoind ca misionarii să rămână în teritoriul adversarilor lor, i-a constrâns să vină şi să locuiască mai întâi în casa lui şi apoi într-o locuinţă din apropiere, exercitând un control sever asupra lor.

Au fost ani grei, atât din cauza dificultăţilor pe care le întâmpinau din partea capilor, cât şi pentru faptul că nu reuşeau să vorbească bine limba indigenă. În compensaţie, bunătatea lor, spiritul de slujire supraumană, mai ales faţă de cei bolnavi, şi însăşi liturgia exercitau o forţă de atracţie asupra sufletelor şi, în special, a tinerilor. Un ciclon cu enorme daune, care s-a abătut asupra insulei în februarie 1839, a constrâns cele două triburi la un armistiţiu şi le-a permis misionarilor o mai mare libertate de mişcare. Din Wellis a venit în ajutor încă un preot şi Petru, care de acum reuşea să comunice puţin în limba localnicilor, a început să predice şi a reuşit şi primele convertiri.

Din nefericire, pacea nu a durat decât puţin. Părintele venit în ajutor s-a întors în Wellis şi la Futuna, tribul în mod tradiţional mai puternic, în bătălia finală, din 10 august 1839, a săvârşit un adevărat carnagiu în dauna tribului mai slab. Chiar dacă întotdeauna misionarii au fost sub controlul învingătorilor şi împotriva lor nu a fost niciodată vreo acuză de trădare, viaţa lor a devenit din ce în ce mai dificilă. Capii, bucuroşi de victorie, au atribuit-o zeilor lor şi, voind să restaureze vechile uzanţe tribale, au văzut în misionari adversari periculoşi, purtători, după părerea lor, de noutăţi exotice, care atrăgeau gelozia vechilor zei din regiune.

Din moarte renaşte viaţa

Situaţia s-a înrăutăţit când ei şi-au dat seama că tinerii simpatizau cu misionarii şi îmbrăţişau cu bucurie credinţa creştină. Până şi fiul regelui lor, principele Meitale, ceruse Botezul! Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Familia şefului de trib s-a reunit şi a hotărât moartea imediată a părintelui Chanel. În 28 aprilie 1841, în timp ce fratele Nicezio se găsea în cealaltă parte a insulei, un grup de oameni conduşi de Musumusu, ginerele regelui, s-a dus în coliba misionarului şi, cu pretextul de a-i cere o favoare, l-au scos afară, au sărit asupra lui cu lovituri de măciucă şi Musumusu, după ce a furat tot ceea ce se găsea în casă, i-a spart capul cu o secure. Fratele Nicezio, la întoarcerea sa, nu a mai putut face altceva decât să înştiinţeze misiunea din Wellis.

Ştirea a ajuns la autorităţile franceze, care, simţindu-se cu onoarea lezată din cauza uciderii unui concetăţean paşnic de-al lor, nu au voit să lase acest fapt fără o pedeapsă exemplară, chiar şi pentru faptul că şi alţi indigeni ar fi putut să se simtă încurajaţi să procedeze într-un mod similar. În insulă, comportamentul regelui şi al prietenilor săi a fost condamnat de populaţia care îi simpatiza pe misionari. S-a răspândit atunci pretutindeni frica unor repercusiuni ce ar fi provocat şi alte victime, dar intervenţia mariştilor pe lângă autorităţile franceze a împiedicat altă vărsare de sânge. Ei nu au cerut altceva decât să li se încredinţeze trupul neînsufleţit al martirului.

Acest comportament paşnic a trezit o mare admiraţie în rândul locuitorilor din Futuna, care au dorit din nou prezenţa misionarilor, şi, în câţiva ani, cu toţii au îmbrăţişat credinţa catolică. În 1889, părintele Petru Chanel era recunoscut fericit şi, în 1954, a fost canonizat ca martir şi proclamat patron al Oceaniei.

Note:
[1] Din mărturia unui călugăr laic, însoţitor al său în misiune.

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog