Ven. Pierre Toussaint

• 1766-1853
• n.: la 27 iunie 1766, Saint-Marc, Artibonite, Haiti
• d.: la 30 iunie 1853, New York, SUA

Despre Pierre Toussaint s-a spus că era imaginea lui Dumnezeu în abanos: dacă Dumnezeu este un Tată milostiv şi bun, îi iubeşte şi-i ajută pe cei în suferinţă, atunci cu siguranţă că Toussaint îl reflecta pe El. Pierre Toussaint s-a născut în Haiti, ca sclav. Aparţinea prin familie Bisericii Catolice. Stăpânul său l-a învăţat să scrie şi să citească. L-a adus împreună cu el în New York, în 1787, şi l-a angajat ucenic la unul din coaforii de frunte ai oraşului. Atent, respectuos, discret, inteligent şi dotat cu un remarcabil talent pentru arta coafurii, Pierre Toussaint a devenit repede unul dintre cei mai apreciaţi stilişti ai timpului.

După plata facturilor şi reţinerea unei sume care să-i permită un trai decent, Pierre Toussaint folosea câştigul dobândit pentru ajutorarea celorlalţi. Dar mai presus de toate, ceea ce dăruia era toată căldura şi bucuria pe care o inimă omenească o poate oferi altora. Şi-a oferit chiar şi propria libertate familiei care îi purtase de grijă: deşi, odată ajuns în America, ar fi putut să se considere absolut liber, în fapt şi în documente, sau să-şi cumpere libertatea după legea timpului, el a considerat că recunoştinţa este mai presus de toate şi a continuat să ocrotească plin de iubire familia stăpânului său. A acceptat să fie eliberat abia la moartea stăpânei sale (1807). Toate acestea nu fără sacrificii dureroase: împlinirea iubirii faţă de altă sclavă, Juliette Noel, căreia îi cumpărase libertatea pe când aceasta avea doar 15 ani, a trebuit să aştepte până la propria eliberare. Pierre considera că atâta timp cât are responsabilitatea casei stăpânului său, nu se poate angaja să poarte de grijă propriei familii.

La 41 de ani, eliberat şi cu satisfacţia datoriei împlinite, Pierre s-a căsătorit. Împreună cu soţia sa, Juliette, o persoană inteligentă, un spirit vesel şi plin de bunătate, a continuat cu forţe sporite şi bucurie să-i ajute pe ceilalţi: casa lor a devenit adăpost pentru orfani, au deschis un birou de credite, un birou de angajări, un adăpost pentru preoţi şi pentru călătorii săraci. „N-aş schimba-o pe Juliette a mea cu nici una din doamnele de pe pământ. Ea e însăşi frumuseţea pentru mine”, exclama Pierre. Juliette şi Pierre ocupau etajul III al unei case de pe Reade Street. Monsieur Nicolas, al doilea soţ al fostei sale stăpâne, şi Marie Bouquement, ocupau primele două etaje. Pierre continua să-l servească şi să-l ajute cu tot ce era posibil pe Monsieur Nicolas. Casa din Reade Street devenise o inimă caldă şi ospitalieră pentru toţi.

În contextul în care în New York epidemiile izbucneau frecvent şi după trecerea lor rămâneau o sumedenie de orfani, Biserica Catolică se implicase în construirea unui orfelinat. Pierre, apelând la clienţii săi, a reuşit să strângă o sumă considerabilă de bani pentru proiect. Maica Elizabeth Seton a trimis trei dintre Surorile Carităţii în ajutor. În august 1817, orfelinatul, situat pe Prince Street, şi-a deschis porţile. De altfel, preocuparea lui Toussaint pentru orfani a rămas constantă de-a lungul întregii sale vieţi, iar operele lui de caritatea depăşeau cu mult susţinerea strict materială. În acel timp, febra galbenă făcea ravagii în New York, în special în luna august. Pierre mergea mereu, fără frică, în cartierele aflate în carantină, ca să-i îngrijească pe cei abandonaţi în casă de propria familie. Ştia să acorde ajutor sanitar cu îndemânare şi promptitudine şi adeseori rămânea peste noapte lângă bolnavi. Îi ajuta pur şi simplu pe cei săraci şi aflaţi în suferinţă, fără să accepte vreo răsplată – în numele lui Dumnezeu. Într-o zi a găsit un preot grav bolnav: l-a luat acasă şi l-a îngrijit până când acesta s-a restabilit complet.

Familia Toussaint a donat fondurile necesare construirii unei noi biserici romano-catolice, care avea să devină vechea Catedrală Sf. Patrick de pe Mulberry Street. După moartea surorii sale, Rosalie, în 1815, familia Toussaint a adoptat-o pe fiica acesteia, Euphemie, pe care au crescut-o ca pe propriul copil. I-au susţinut studiile şi ar fi putut ajunge un reporter remarcabil, dar tuberculoza care o secerase pe mama ei n-a cruţat-o nici pe fiică, şi la numai 15 ani Euphemia moare. Prietenii s-au strâns în jurul lui Pierre şi Juliette, încercând să-i susţină în nenorocire. Ceea ce l-a susţinut pe Pierre a fost credinţa şi spiritul de disciplină: a continuat să fie la fel de punctual, să lucreze la fel de mult, să-şi manifeste la fel devotamentul faţă de cei în suferinţă.

Respectul de care se bucura Toussaint a contribuit mult la risipirea norilor grei de prejudecăţi rasiale care se strângeau în New York. Mândru că era negru, Toussaint i-a ajutat plin de generozitate pe fraţii şi surorile de culoare: ştiind că educaţia e cheia spre o viaţă mai bună, a sprijinit cu mult zel ordinul Surorilor Oblate ale Providenţei, congregaţie religioasă a femeilor de culoare, înfiinţată în 1829. Pierre şi Juliette au susţinut de asemenea prima şcoală catolică din New York pentru copiii afro-americani, „Sf. Vincenţiu de Paul”. Cu toate acestea, Pierre Toussaint a refuzat să intervină în dezbaterile acerbe care se duceau pe teme rasiale.

În 1851, când Pierre avea 85 ani, Juliette a murit. Toussaint nu şi-a mai revenit niciodată. A continuat să muncească, făcea aceleaşi drumuri lungi de la un capăt la celalalt al oraşului, pe jos (fiindcă oamenii de culoare nu aveau voie să folosească mijloacele de transport), dar încetul cu încetul puterile-l părăseau. În fiecare dimineaţă mergea la Sfânta Liturghie, dar paşii îi erau tot mai nesiguri. Pierre a murit la 30 iunie 1853. Avea 87 ani. A fost înmormântat lângă soţia sa şi Euphemia, în cimitirul Old St. Patrick. În 1941, Rev. Charles McTague i-a descoperit mormântul. În 1990, Cardinalul John O’Connor, pe atunci Arhiepiscop de New York, a exhumat rămăşiţele pământeşti ale lui Pierre Toussaint şi le-a strămutat într-o criptă sub altarul Catedralei Sf. Patrick de pe Fifth Avenue. Cauza de canonizare pentru Pierre Toussaint fost susţinută cu tărie de O’Connor, datorită iubirii, devotamentului şi pietăţii demonstrate prin fapte de-a lungul întregii sale vieţi. În 1996, Toussaint a fost declarat Venerabil de Papa Ioan Paul al II-lea, şi astfel a fost făcut al doilea pas spre sanctificare.

Rev. Quinn, în predica ţinută la înmormântarea lui Pierre Toussaint, spunea: „Ar trebui să fim cu toţii recunoscători cerului că l-am cunoscut pe Pierre… puţini sunt superiori lui ca zel şi devotament faţă de Biserica şi gloria lui Dumnezeu din rândul clerului, iar dintre laici, nici unul…” Generalul Philip Schuyler spunea: „Am cunoscut creştini care nu erau gentlemeni şi gentlemeni care nu erau creştini. Un singur om am cunoscut care e şi gentleman, şi creştin – şi acel om e negru”. Pierre Toussaint a fost întrebat când se afla pe patul de moarte: „Pierre, exista ceva ce-ţi doreşti?” „Nu”, răspunse el surâzând împăcat, „nimic din ceea ce e pe pământ”.

Sursa: sinteză realizată de Ecaterina Hanganu pentru Lumea.Catholica.ro