Fer. Tit Liviu Chinezu

• Episcop, martir
• 1904-1955
• n.: la 22 decembrie 1904, Iernuțeni
• d.: la 15 ianuarie 1955, Sighetu Marmației
• 2 iunie (bizantin)

S-a născut în 22 dec. 1904, Iernuțeni (atunci Ernutfaia/Radnótfája), în jud. Mureș, ca fiu al preotului greco-catolic Ioan Paul și al Elenei. A urmat Școala elementară la Huduc, apoi studiile medii în Reghin, la Gimnaziul săsesc (clasele I-III) și la Liceul românesc (clasele IV-VI). Între 1923-1925 a urmat clasele VII-VIII la Liceul Sf. Vasile cel Mare din Blaj, unde s-a evidențiat prin inteligență, putere de muncă, bunătate și amabilitate. Aici a legat o strânsă prietenie cu colegul său de clasă, Ioan Suciu, Episcopul martir de mai târziu, prietenie care va dura întreaga viață. După susținerea examenului de bacalaureat, în toamna lui 1925 a fost trimis la Roma. A studiat la Institutul De Propaganda Fide, ca alumn al Colegiului grec Sf. Atanasie, la 2 iulie 1927 obținând doctoratul în filosofie.

La 18 ianuarie 1931 a fost hirotonit preot, în capela Colegiului grec Sf. Atanasie din Roma, de către Episcopul Isaia Papadopoulos. În același an, a obținut licența în teologie la Institutul Angelicum și s-a întors în țară, fiind numit capelan al școlilor din Blaj. Din 1932, a predat religie la Școala normală de băieți, apoi, din 1937, a fost profesor de filosofie și apologetică la Academia de Teologie din Blaj. În această perioadă a organizat cursuri de filozofie la care participau clerici și laici. „Sclipind de inteligență dar atât de blajin, era figura lui Christ. În corpul profesoral ieșise chiar o vorbă, că «Părintele Chinezu seamănă cu Domnul Hristos». Într-adevăr, el a fost, înainte de toate și mai presus de toate, preot. Avea o amabilitate uneori fascinantă, a fi cu el la un cules de vie, la o excursie, sau la o plimbare la Cărbunari, era pentru tineri o desfătare.” (pr. dr. Liviu Pandrea și pr. dr. Eugen Popa)

În 1937, a fondat Societatea Sf. Niceta al Remesianei pentru preoții celibi, cu dorința ca această asociație să devină „izvor de lumină și energie în Biserică„. Mai târziu, în 1938 a întemeiat gruparea culturală Viața pentru propășirea dascălilor blăjeni. Totodată, a publicat numeroase articole și recenzii în revistele Unirea, Cultura Creștină, Blajul. Între 1941-1945, a îndeplinit funcțiunea de rector al Academiei de Teologie și al Seminarului de Teologie din Blaj. La 1 decembrie 1946 a fost numit paroh și protopop de București. Aici, împreună cu Mons. Vladimir Ghika s-a preocupat de îndrumarea și formarea unui grup de studenți. În 1948 a fost numit canonic al Capitlului mitropolitan din Blaj. După ce a început prigoana împotriva Bisericii sale, la 30 septembrie 1948, în scrisoarea adresată unei credincioase, afirma: „Aici suntem încă bine. Știm că am intrat în Săptămâna cea Mare. E vremea să ne împărtășim din patimile Domnului pentru ca Biserica să fie curată și fără prihană”

A afirmat în fața ministrului cultelor, Stanciu Stoian, în audiența din 18 septembrie 1948, că „noi nu putem să întrerupem complet relațiile noastre cu Vaticanul„. Obișnuia să încurajeze și să consoleze credincioșii care participau la acțiuni împotriva anexării forțate a Bisericii Greco-Catolice la Biserica Ortodoxă. În noaptea de 28 / 29 octombrie 1948 a fost arestat împreună cu Episcopul Vasile Aftenie, din casa parohială a bisericii Sfântul Vasile cel Mare din București și dus la Ministerul de Interne. În 30 octombrie 1948 a fost încarcerat la Mănăstirea Neamț, împreună cu alți clerici. După patru luni la Neamț, între 25 februarie 1949 – 24 mai 1950, s-a aflat în arest preventiv la Mănăstirea Căldărușani. Aici a acceptat consacrarea episcopală (în clandestinitate), fiind conștient de riscurile la care se supunea.

La 25 aprilie 1949 a fost consacrat Episcop titular de Regiana, în mănăstirea Căldărușani, de către IPS Valeriu Traian Frențiu, împreună cu PS Iuliu Hossu și PS Ioan Suciu. „Cu sfințirea s’au făcut toate după bună rânduială canonică în vreme de persecuție„, scrie PS Iuliu Hossu, în memorii. Nunțiul apostolic din acea vreme afirma într-un raport că acest moment este „poate unic în istoria Bisericii„. După consacrare, în aprilie 1949, Episcopul Tit Liviu Chinezu a transmis în secret un bilet nunțiului, în care afirma: „Îmi ofer viața pentru a-l sluji lui Petru cu toată deschiderea și sinceritatea, pentru a sluji unirea profundă între Îngerii [Episcopii] noștri, în vederea marii cuceriri a fraților care ne persecută„.

Între 25 mai 1950 – 15 ianuarie 1955, pentru că nu a cedat propunerilor de a trece la ortodoxie, dar și pentru că se aflase despre consacrarea sa clandestină, Episcopul Tit Liviu Chinezu a fost încarcerat în regim de exterminare la Penitenciarul din Sighet. A refuzat orice compromis cu regimul comunist, consolând și ajutând pe ceilalți deținuți și trăind o viață spirituală profundă, așa cum afirmau colegii de celulă de la Sighet. Despre ultima perioadă a vieții Episcopului Tit Liviu Chinezu, PS Iuliu Hossu își amintea: „boala de inimă îl chinuia, cu multă durere îl vedeam șezând în pat pentru mai ușoară respirație; cu toate acestea, scumpul frate rămânea senin, liniștit și surâzător, blând și bun„.

Grav bolnav de inimă, și-a dat sufletul la Penitenciarul din Sighet la 15 ianuarie 1955, în celula 62, după o zi de izolare completă, în ger. Înaintea morții, în celula de izolare, a reușit să sărute Crucea și să primească dezlegarea sacramentală de la Episcopii „măturători” din acea zi, PS Alexandru Todea și PS Adalbert Boros, care au reușit și au avut curajul să intre câteva momente (ușa celulei nefiind zăvorâtă). A fost înhumat, pe ascuns, noaptea, fără nici un fel de oficii de înmormântare, se presupune, în Cimitirul Săracilor din Sighet.