Fer. Valeriu Traian Frențiu
- Episcop, martir
- 1875-1952
- n.: la 25 aprilie 1875, Reșița
- d.: la 11 iulie 1952, Sighetu Marmației
- 2 iunie (bizantin)
Episcopul Valeriu Traian Frențiu, cel de-al doilea martir al Bisericii Greco-Catolice (cronologic, după data morții), s-a născut în 24 aprilie 1875, la Reșița (atunci Resicabánya), jud. Caraș-Severin, fiul preotului greco-catolic Ioachim și al Rozaliei. Școala primară și gimnaziul inferior le-a făcut în localitatea natală, apoi, între 1890-1892, a urmat Gimnaziul superior din Blaj. A luat examenul de maturitate în 1894.
În perioada 1895-1898 a continuat studiile la Facultatea de Teologie a Universității din Budapesta, ca alumn al Seminarului central din Budapesta. A primit hirotonirea preoțească la 20 sept. 1898, în Catedrala din Lugoj, prin mâinile Episcopului Demetriu Radu. Între 1898-1902 a continuat studiile la Universitatea din Viena unde a obținut doctoratul în Teologie (în 29 apr. 1902), ca alumn al Institutului Augustineum. În această perioadă a îndeplinit funcțiunea de capelan militar al românilor de la Garnizoana din Viena.
Reîntors la Lugoj, între 1902-1904 a fost arhivist, bibliotecar și vice-secretar consistorial. În 15 septembrie 1904 a fost numit protopop de Orăștie, apoi, în 12 februarie 1912, vicar foraneu de Hațeg. La scurt timp i-a fost încredințată misiunea slujirii episcopale. În 25 noiembrie 1912 a primit numirea imperială, în 14 ianuarie 1913 fiind confirmat de către Papa Pius al X-lea ca Episcop de Lugoj. A fost consacrat Episcop în 14 ianuarie 1913, în Catedrala din Blaj, de către IPS Arhiepiscop și Mitropolit Victor Mihályi de Apșa. La 9 februarie 1913 a avut loc instalarea sa solemnă în Catedrala din Lugoj. Sub păstorirea sa au fost reparate biserici și case parohiale și, mai ales s-a preocupat de îndrumarea spirituală a credincioșilor, afectați de urmările războiului. La 8 decembrie 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a numit asistent al tronului pontifical.
După 9 ani de păstorire la Lugoj a fost transferat la cârma Eparhiei de Oradea Mare. La 17 ian. 1922 a primit numirea, ca și Episcop de Oradea Mare, din partea Papei Papa Benedict al XV-lea și apoi, la 25 febr. 1922, numirea a fost confirmată de către Papa Pius al XI-lea. A fost instalat în Catedrala din Oradea la 4 aprilie 1922. La Oradea, a sprijinit tipărirea mai multor periodice, precum Vestitorul și Observatorul. A deschis școli confesionale, iar în 1922, Seminarului greco-catolic era ridicat la rangul de Academie teologică.
În 1923, Papa Pius al XI-lea l-a numit asistent la tronul pontifical, apoi, la 22 aprilie 1927, i-a conferit Paliul arhiepiscopal și demnitatea de Arhiepiscop, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la întemeierea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea Mare. În 1926 i-au fost acordate, din partea Guvernului român, distincțiile: «Mare ofițer al Ordinului Coroanei României» și «Răsplata muncii pentru Biserică».
Din septembrie 1940, l-a avut alături, ca auxiliar, pe Episcopul Ioan Suciu. În același an, din pricina ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă, s-a refugiat la Beiuș. Vreme de 5 ani, între 25 iulie 1941 – 14 noiembrie 1946, pe lângă funcția de Episcop de Oradea Mare, i-a fost încredințată, de către Papa Pius al XII-lea, misiunea de Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia. La începutul anului 1947 a revenit în Eparhia de Oradea, al cărui teritoriu fusese reintegrat în România. La doar câteva săptămâni înaintea arestării sale de către regimul comunist, în 16 septembrie 1948, cu ocazia aniversării a 50 de ani de preoție, Papa Pius al XII-lea i-a conferit titlul de Arhiepiscop ad personam.
După începutul persecuției comuniste Episcopul Valeriu Traian Frențiu îndemna la statornicie în credință. În 28 octombrie 1948 a fost arestat la sediul său episcopal și plasat în arestul Ministerului de Interne din București. După ce a fost arestat, a refuzat cu hotărâre presiunile care s-au făcut asupra lui pentru a se lepăda de credință și a suportat, fără a se plânge, toate privațiunile la care a fost supus, fiind, până în ultimul moment al vieții sale, deschis spre caritate și încurajând cu blândețe pe frații săi care se aflau în suferință.
Prima perioadă de detenție, între 31 octombrie 1948 – 26 februarie 1949, a petrecut-o împreună cu ceilalți Episcopi greco-catolici în arest preventiv la vila patriarhală de la Dragoslavele. Pentru că nu se recuperase după o boală gravă, pe care o avea din iarna lui 1947, în timpul detenției starea sănătății sale s-a înrăutățit. Între 15 noiembrie 1948 – 5 ianuarie 1949, a fost spitalizat la Rucăr, unde nu i s-au acordat îngrijirile de care avea de fapt nevoie. A urmat, din 27 februarie 1949 până în 25 mai 1950, o perioadă de arest preventiv la Mănăstirea ortodoxă Căldărușani. Aici, în cea de-a doua zi de Paști a anului 1949, în 25 aprilie, împreună cu PS Iuliu Hossu și PS Ioan Suciu, l-a hirotonit pe pr. Tit Liviu Chinezu ca Episcop titular de Regiana, cu aprobarea Sf. Scaun. Apoi, în noaptea de Crăciun, 24/25 decembrie 1949, împreună cu PS Iuliu Hossu și PS Ioan Bălan, l-a hirotonit pe pr. Ioan Chertes ca Episcop titular de Cantano, cu aprobarea Sf. Scaun.
Pentru că nu a cedat ispitirilor de a-și lepăda credința, în 25 mai 1950 a fost încarcerat în Penitenciarul de la Sighet. Aici suferința Episcopului Traian Frențiu s-a intensificat, nu exista nici un fel de asistență medicală. Deși slăbit de boală, era obligat la muncă „voluntară”, la fel ca toți cei închiși împreună cu el. Alimentația era foarte precară și condițiile de igienă umilitoare. Starea sănătății i s-a agravat, a ajuns să își petreacă zilele în pat, ridicându-se rareori și cu dificultate.
Conștient de iminența morții, la 11 iulie 1952, a cerut anticipat mărturisirea sacramentală, care i-a precedat cu puțin timp moartea. A murit în aceeași zi, în celula 44 a închisorii din Sighet, înconjurat de confrații săi, „trecând la veșnicie încununat de Domnul cu cununa mărturisitorilor neînfricați și neînfrânți ai credinței„, nota Episcopul Iuliu Hossu în memoriile sale. A fost înhumat noaptea, fără vreun serviciu religios, în 12/13 iulie 1952 în Cimitirul rutenilor (cf. Episcopului Iuliu Hosu), sau, după alte opinii, în Cimitirul evreiesc sau în Cimitirul săracilor din Sighet. Mormântul său nu a putut fi identificat.
Unul dintre deținuții politici de la Sighet, Nicolae Carandino, descrie comportamentul Episcopului Valeriu Traian Frențiu și al celorlalți Episcopi: „Când ieșeau la plimbare, toți bătrâni sau îmbătrâniți înainte de vreme, toți aplecați, aveau în frunte și la oarecare distanță pe Frențiu. Totul era la el impresionant: barba alba, figura, mersul. Deși mic la statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; nu am avut niciodată sentiment religios. Am fost în schimb totdeauna sensibil la măreție. Și niciodată nu am avut mai puternic șocul suprafirescului, decât privind la șirul de moșnegi târșâiți pe care Dumnezeu, sau Moise sau cine știe ce profet îi luase sub înalta sa conducere. Îmbrăcați în haine de ocnași, martiri ai credinței lor, toți acești bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari și aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele și lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. Și mă gândeam dacă alți ochi decât ai mei l-au înregistrat și dacă se vor afla mai târziu pene care să îl descrie. Am aflat peste câtva timp că Frențiu a murit în celulă în urma unui atac de inimă. Locul lui în frunte l-a luat Hossu. Apoi Episcopii au dispărut, unii tot în moarte, alții pe la alte lagăre sau închisori.” (N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii, București, 1992, p. 335).
Marți, 19 martie 2019, Sfântul Părinte, Papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului Episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”. Decretul a fost semnat de către Suveranul Pontif cu ocazia ceremoniei de beatificare din cadrul Sfintei Liturghii de duminică, 2 iunie 2019, de pe Câmpia Libertății din Blaj.