Fer. Vasile Aftenie

• Episcop, martir
• 1899-1950
• n.: la 14 iunie 1899, Lodroman, România
• d.: la 10 mai 1950, Văcărești, România
• 2 iunie (bizantin)

Cel de-al treilea din cei cinci fii ai lui Petru și Agafia Lita, viitorul Episcop Vasile Aftenie, cel dintâi martir al Bisericii Greco-Catolice (cronologic, după data morții), s-a născut la 14 iulie 1899, în loc. Lodroman (atunci Lodormány), com. Valea Lungă, jud. Alba. A urmat școala elementară în satul natal și apoi Gimnaziul din Blaj. Primele șase clase le-a făcut la cursuri de zi iar următoarele două clase la fără frecvență, în permisiile militare obținute de pe fronturile din Galiția și Italia, unde a fost mobilizat la începutul anului 1917. Tot într-o permisie fiind, în 1918 a promovat examenul de maturitate.

În anii 1918-1919 a urmat Facultatea de Drept a Universității din București. În 1919, s-a înscris la Seminarul Teologic din Blaj, după care a fost trimis cu o bursă de studii la Roma, la Institutul De Propaganda Fide, unde, în 1925 obține doctoratul în Teologie, ca alumn al Colegiului Sf. Atanasie. Rectorul Colegiului Sf. Atanasie, Pr. Andrea-Benno Zimmermann îl descrie ca fiind „cu adevărat evlavios, conștient de măreția preotului și a misiunii sale, serios, cu un caracter echilibrat, respectuos față de autorități, iubitor de muncă„. Întors în țară, a îndeplinit diverse funcții la Curia arhieparhială din Blaj. Între 1925-1926 a fost protocolist.

A fost hirotonit preot la 1 ianuarie 1926, în Catedrala din Blaj, de către IPS Arhiepiscop și Mitropolit Vasile Suciu și în același an a fost numit administrator parohial în Gălăuțaș. Între anii 1926-1934 a predat drept canonic și istorie bisericească la Academia de Teologie din Blaj, fiind prefect de studii și inspector catehetic. Ca membru al Asociației Misionare a Clerului Arhidiecezan a susținut peste 70 de misiuni în diferite parohii din Arhidieceză. A îndeplinit și funcțiunea de asesor al Tribunalului matrimonial și consistorial al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia și pentru Eparhiile sufragane. De asemenea, a susținut exerciții spirituale cu elevii din Blaj și călugărițele Congregației Surorilor Maicii Domnului.

În 14 iulie 1934, a primit numirea de protopop și paroh al parohiei Sf. Vasile cel Mare din București, iar în 1937 a fost numit canonic al Capitlului arhiepiscopal din Blaj. Din 1938 a fost președinte al Reuniunii misionare pentru popor și cler din Blaj. De asemenea, în 7 martie 1939, a primit numirea de președinte al Tribunalului de a doua instanță din Blaj, iar în 1939, cea de rector al Academiei de Teologie din Blaj.

La 12 aprilie 1940, Papa Pius al XII-lea l-a numit Episcop titular de Ulpiana, auxiliar de Făgăraș și Alba Iulia. A fost consacrat în 6 iunie 1940, în Catedrala din Blaj, de către IPS Arhiepiscop și Mitropolit Alexandru Nicolescu, asistat de PS Alexandru Rusu și PS Ioan Bălan. A îndeplinit diferite funcțiuni ierarhice, astfel, în 16 iunie 1940 a fost numit Vicar general pentru București și Vechiul Regat. Este primul Episcop greco-catolic prezent permanent în capitală, reședința Regelui și centrul vieții politice românești. În 6 iunie 1941, Nunțiatura de la București l-a numit Administrator Apostolic ad nutum Sanctae Sedis al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia ca urmare a morții Mitropolitului Nicolescu, în iunie 1941. La 28 iulie 1941 a fost numit Episcop auxiliar al IPS Valeriu Traian Frențiu, noul Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia.

Între 1940 – 1948 a făcut o serie de vizite canonice. Dedicându-se activității misionare, a întocmit o serie de rapoarte din care se desprinde viața românească rurală și urbană din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. În anii 1942-1943 a făcut numeroase vizite pastorale în Valahia și Moldova. La eliberarea Basarabiei și Bucovinei de sub ocupația sovietică a întreprins o călătorie misionară pe ruta Chișinău-Tighina-Odesa. În octombrie 1944, după eliberarea Transilvaniei de Nord a revenit în Ardeal pentru a-i întări sufletește pe românii uniți din parohiile teritoriului care fusese sub ocupație.

Episcopul Vasile Aftenie și-a dat seama devreme și foarte clar de violența persecuției împotriva Bisericii. De la începutul persecuției comuniste a declarat că era conștient de faptul că ar putea fi chemat la martiriu și și-a dat consimțământul. Încuraja și întărea în credință și în comuniunea cu Sfântul Scaun atât pe preoți cat și pe credincioși. În 19 decembrie 1942 în scrisoarea adresată nunțiului afirma: „dacă ar fi necesar, voi suferi chiar și martiriul pentru idealul mare pe care îl are Sfântul Scaun catolic roman„. În 1945, după instalarea Guvernului lui Petru Groza, PS Vasile Aftenie a rămas aproape de credincioși, vizitându-i la închisoare pe cei care fuseseră arestați din cauza luptei lor pentru libertate.

În 1 februarie 1948, după alungarea Regelui Mihai, urmărit în permanență, a fost evacuat din reședința sa episcopală. A fost presat de către prim-ministrul Petru Groza, să preia conducerea celor 38 de preoți care au condus trecerea la ortodoxie. În 4 și 5 oct. 1948, la cererea Episcopului Alexandru Rusu, aflat atunci la Nunțiatură, PS Aftenie s-a întâlnit la București, la hotelul Athenée Palace, cu cei 38 de preoți care au „decis” la 1.10.1948 la Cluj „să revină în sânul Bisericii Ortodoxe”. Despre acest eveniment Episcopul Iuliu Hossu notează în memorii: „A încercat P.S. Aftenie să îi dezmeticească și să îi aducă la calea dreaptă prin pocăință, arătându-le păcatul strigător la cer pe care l-au săvârșit, lepădându-se de credință și batjocorindu-și Biserica în vremile grele prin care trecea neamul și țara. Rezultatul a fost arestarea”.

În noaptea de 28/29 octombrie 1948 a fost ridicat din str. Polonă, împreună cu parohul, pr. Tit Liviu Chinezu și dus la Ministerul de Interne din București. La îndemnul de a se ascunde pentru a nu fi arestat, luând crucea pectorală în mână a răspuns: „Această cruce mă oprește. Dragul meu, tot eu să mă ascund? Ce s-ar întâmpla dacă pe front generalul ar dezerta? Dacă nu ar fi aceasta [crucea], aș ști eu ce să fac!” Prim-ministrului Petru Groza, care l-a invitat să își lepede credința, i-a răspuns: „Credința nu este o cămașă pe care să o dezbraci seara și să o reîmbraci dimineața„.

În perioada 31 octombrie 1948 – 26 februarie 1949, împreună cu ceilalți Episcopi greco-catolici, a fost plasat în arest preventiv la vila patriarhală de la Dragoslavele, devenită lagăr cu pază militară. Aici Episcopii au fost vizitați de Patriarhul ortodox Justinian Marina, însoțit de ofițeri de Securitate, care i-a invitat, fără nici un rezultat, să se lepede de credința lor în unire cu Roma. Între 27 februarie – 25 mai 1949, Episcopii au fost duși, în arest preventiv, la Mănăstirea Căldărușani, fiind înconjurați cu sârmă ghimpată și cu pază militară. Între 25 mai – 2 iunie 1949, a fost transferat la mănăstirea Sinaia, unde a fost vizitat de Gheorghiu-Dej și de Patriarhul Justinian, care au încercat să îl convingă să renunțe la unirea cu Roma. A răspuns: „Nu am nici suflet, nici conștiință, nici neam și nici credință de vânzare!”

Începând cu data de 2 iunie 1949 a fost anchetat și supus la torturi de către agenții Securității, în subsolul Ministerului de Interne din București. A rămas, însă, tare în credință. În 25 martie 1950, după o noapte întreagă de anchetă, a suferit un atac cerebral, fiind, în 27 martie, transferat la infirmeria închisorii Văcărești. A murit la 9/10 mai 1950, la spitalul Mănăstirii-închisoare Văcărești, fiind înhumat în secret în 11 mai 1950 la cimitirul Bellu catolic din București, cu serviciul religios celebrat de preotul romano-catolic Ioan Baltheiser. Pe crucea de la mormântul său, autoritățile comuniste au înscris doar inițialele numelui și anul decesului: «V.A. 1950». Curând după aceea, mormântul său a devenit loc de pelerinaj. La 12 mai 2010 a fost deshumat, osemintele Episcopului fiind depuse în Biserica Adormirea Maicii Domnului din București (la data de 2 iunie 2010).

Marți, 19 martie 2019, Sfântul Părinte, Papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului Episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”. Decretul a fost semnat de către Suveranul Pontif cu ocazia ceremoniei de beatificare din cadrul Sfintei Liturghii de duminică, 2 iunie 2019, de pe Câmpia Libertății din Blaj.