Sf. Vasile cel Mare

• Episcop şi învăţător al Bisericii
• 329-379
• n.: în 329, Cezareea, Capadocia
• d.: la 1 ianuarie 379, Cezareea, Capadocia
• 2 ianuarie (latin)
• 1 ianuarie, 30 ianuarie (bizantin)

Sfântul Vasile era un „descendent al unei familii de artişti”: familia sa număra o mână de sfinţi: au fost sfinte bunica Macrina, mama Emmelia, sora Macrina; au fost sfinţi fratele Petru, episcop de Sebaste, dar şi Grigore, episcop de Nyssa. A fost apoi prieten intim cu un alt sfânt, Grigore, episcop de Nazianz sau Nazianzenul, care este unit în amintirea liturgică, pentru că a participat la însăşi preocuparea sa intensă de a fi sfânt, a avut o formare culturală asemănătoare şi a nutrit aceeaşi aspiraţie spre viaţa monastică. Sfântul Vasile este considerat chiar pionier al vieţii cenobiţilor din Orient: în 358, împreună cu prietenul, într-o retragere solitară la Neocezareea în Pont, a redactat două importante Reguli care au orientat viaţa monahilor, care de la el se cheamă „bazilitani”.

Aşa cum se întâmplă altor personaje ilustre, s-a putut bucura destul de puţin timp de singurătate şi tăcere, atât de dragi inimii sale. Fiind hirotonit preot iar apoi chemat să conducă dieceza de Cezarea Cappadociei, a trebuit să se angajeze în apărarea dogmei creştine contra arianismului, devenit puternic graţie sprijinului împăratului Valentinian; Vasile a adunat astfel moştenirea sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se bazeze pe autoritatea pontifului roman pentru a combate greşeala. Dar nu angajarea sa doctrinară i-a meritat apelativul, încă viu, de „cel Mare”, adică „măreţ”. A fost însă intensa sa activitate pastorală, din care fac parte şi vibrante omilii şi pasionate opuscule, cum este Scrisoarea către tineri, şi un bogat Epistolar.

Tema care revenea cel mai adesea şi cu mai multă forţă era cea a carităţii, a ajutorării fraţilor nevoiaşi. Adresându-se unui interlocutor imaginar, declara astfel: „Faţă de cine am greşit, spui tu, păstrând ceea ce este al meu? Spune-mi în mod sincer, ce îţi aparţine? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu necesarul şi ar da săracilor ceea ce este superfluu, nu ar fi nici bogaţi nici săraci”. Şi el nu se mulţumea numai cu cuvinte: la porţile Cezareei a dat viaţă unui adevărat oraş al carităţii cu azile, adăposturi, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii.

(Text preluat via Ercis.ro din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)