Sf. Vincenţiu din Lerins

• abate
• ??-c.445
• n.: în ??, Tolouse, Franţa
• d.: în c.445, Lerins, Franţa
• 24 mai (latin)

După ce Biserica a avut cale liberă prin edictul împăratului Constantin şi a putut să iasă în public, începând să facă parte de drept din noua societate, care se năştea din cenuşa secularului Imperiu Roman, mulţi creştini simţeau o mistuitoare dorinţă de „despărţire de lume”, şi chemarea spre „pustiu”, adică la liniştea vieţii contemplative, s-a concretizat în diferite forme de viaţă monastică sau comunitară. Sfântul Ieronim a trăit mult timp într-o peşteră din apropierea Betleemului; Paulin din Nola s-a detaşat de toate bogăţii pentru a trăi într-o cămăruţă de lângă mormântul sfântului Martir Felix. Mulţi alegeau pustiul în sensul adevărat şi propriu, ca sfântul Anton abate; alţii puneau între ei şi tumultuoasa societate marea şi se refugiau într-o mică insulă.

Printre principalele refugii monastice ale secolului al V-lea a fost insula Lerins, sau Lerino din Mediterana, situată în faţa oraşului Cannes. Întemeiată de sfântul Honoratus, viitorul episcop de Arsel, mănăstirea din Lerins a devenit o pepinieră de episcopi, de sfinţi şi de scriitori. Îl amintim pe Eucheriu, care, înainte de a deveni episcop de Lyon, a stat mult timp pe insuliţă împreună cu soţia şi fiii şi acolo a scris două cărţi cu titlu semnificativ: Elogiul singurătăţii şi Dispreţul lumii. Dar numele cel mai celebru ieşit din această „doică a sfinţilor” este sfântul Vincenţiu din Lerins.

Nu avem multe informaţii despre viaţa sa. Notorietatea sa este legată de o cărticică despre tradiţia Bisericii, cu titlul Commonitorium, pe care sfântul Robert Bellarmin a definit-o „o carte cu totul de aur”. Este vorba de un manual de reguli de conduită ce trebuie urmate, pentru a trăi în mod integral mesajul evanghelic. Nu erau mari noutăţi. În anul 434 (anul în care a văzut lumina preţioasa lucrare), călugărul oferea viitorilor teologi renumitul canon al dreptei credinţe, adică metrul după care se apreciază bunătatea unei afirmaţii teologice: Quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est (adică „Să ţinem ceea ce a fost crezut peste tot, întotdeauna şi de către toţi”). Sfântul Vincenţiu prevesteşte totuşi un progres: „Este necesar ca să crească şi să progreseze în mod cât mai viguros înţelegerea, ştiinţa şi înţelepciunea fie din partea fiecăruia, fie din partea tuturor, fie a unui singur om, fie a întregii Biserici, pe măsură ce trec epocile şi secolele”.

Crescut în anii luptei Bisericii contra ereziei pelagiene, Vincenţiu din Lerins, născut în Franţa de nord, poate în Belgia, şi debarcat definitiv în Lerins, în a cărei pace a murit pe la anul 450, a oferit prin scrierile sale o armă foarte eficace împotriva „înşelăciunilor şi laţurilor ereticilor”.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei