Sf. Guido de Anderlecht

• c.950-1012
• n.: în c.950, Anderlecht, Belgia
• d.: în 1012, Anderlecht, Belgia
• 12 septembrie (latin)

Cu două secole înainte ca „Sărăcuţul din Assisi” să celebreze cu atâta candoare căsătoria sa cu „Madona Sărăcia”, un alt sfânt, mai puţin cunoscut, atrăsese atenţia asupra pericolului pe care banul îl reprezintă pentru suflete, chiar şi atunci când este însoţit de intenţii nobile, cum ar fi dorinţa de a-i ajuta pe cei nevoiaşi prin pomană. Este vorba despre Guido de Anderlecht, pe care o cronologie incertă îl situează între anii 950 şi 1012.

Primul său biograf, care scrie în anul 1112, în timpul exhumării rămăşiţelor sale pământeşti, îl numeşte fiul unor ţărani din regiunea belgiană a Brabantului. Blând şi generos, Guido a arătat încă de tânăr detaşarea sa de bunurile pământeşti, dând ceea ce poseda săracilor. Dorind să ducă o viaţă ascetică, a părăsit şi casa părintească şi a ales să devină sacristan al parohului la Laken, în apropiere de Bruxelles, pentru a deveni util aproapelui şi în acelaşi timp a se dedica rugăciunii şi practicilor pioase ale ascezei creştine. Într-un anumit moment al vieţii sale, nu din dorinţa de câştig, dar pentru a constitui un fond în favoarea săracilor, s-a ocupat de comerţ. Nu a fost o alegere fericită şi şi-a dat aproape imediat seama, pentru că prima navă pe care a reuşit să o echipeze s-a scufundat în Sena cu toată încărcătura.

Pentru Guido a fost un avertisment al cerului, nu pentru că profesiunea de comerciant este contrară legilor Domnului, – se grăbea să adauge biograful – dar pentru că el preferase calea mai comună aceleia care era mai grea în drumul spre perfecţiune. Guido a îmbrăcat atunci haina pelerinului şi timp de şapte ani a parcurs lungile şi nesigurele drumuri ale Europei pentru a se duce în vizită la cele mai mari sanctuare ale creştinătăţii. S-a dus la Roma, iar apoi a continuat spre Ţara Sfântă. La întoarcerea din lungul pelerinaj, obosit şi bolnav, a fost găzduit de către un preot din Anderlecht, un orăşel lângă Bruxelles, de la care a luat apelativul şi unde puţin după aceea a murit, fără a lăsa o amintire deosebită. Într-adevăr şi mormântul său a fost neglijat pentru mult timp, până când repetarea anumitor minuni a atras din nou atenţia asupra sfântului, căruia i-a fost dedicată o mare biserică, în care i se găsesc rămăşiţele pământeşti.

De-a lungul secolelor devoţiunea faţă de sfântul Guido s-a răspândit. Astfel sub protecţia umilului sacristan, fiu de ţărani, s-au pus lucrătorii câmpiilor, clopotarii, sacristanii, vizitiii. Sfântul Guido ocroteşte staulele, crescătoriile de cai de curse şi în special caii, care în timpul sărbătorii anuale de la Anderlecht sunt binecuvântaţi la sfârşitul unei procesiuni folclorice. Pentru că se pare că a murit de dizenterie, numele său este invocat de cei care suferă de această boală.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei