Despre sfinţi

Dacă într-o primă etapă declararea sfinţeniei era făcută prin proclamarea de către popor, în timp, pentru a se evita abuzurile, dar mai ales pentru a exista o mai mare certitudine privind viaţa cu adevărat sfântă a persoanelor vizate, s-a introdus un proces, destul de asemănător unui proces juridic. El începe de regulă în Dieceza/Eparhia unde a activat candidatul şi se termină la Vatican, unde munca este preluată de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, iar proclamarea îi aparţine Papei. Dar detalii mai multe (şi interesante) despre procesul de canonizare puteţi citi aici.

„Face” nu este deloc termenul potrivit. Dumnezeu este izvorul sfinţeniei. Biserica doar constată sfinţenia cuiva şi nu îl face pe cineva sfânt. El/ea trebuie să fi fost sfânt/sfântă pentru ca Biserica să constate aceasta şi să proclame tuturor credincioşilor: „Da, această persoană a trăit o viaţă sfântă! Face parte din rândul sfinţilor, deci vă puteţi ruga ei pentru mijlocire şi să o luaţi ca model de trăire!”

Întrebarea este bună: cum putem şti că cineva este în rai, în iad sau purgatoriu? Biserica nu consultă spiritele celor morţi pentru a afla aceasta. Şi atunci? Simplu: Biserica aşteaptă un semn de la însuşi Dumnezeu. Dacă după ce candidatul a murit, cineva, prin rugăciune, cerându-i acestuia mijlocirea din cer, primeşte ca răspuns o minune (cel mai adesea o vindecare, acestea fiind mai uşor de verificat), atunci Biserica consideră că are acel semn de sus şi permite beatificarea. Încă o minune duce la canonizare.

Altă întrebare bună! Biserica tratează cu mare seriozitate această problemă şi tocmai de aceea o analizează folosindu-se de oameni de ştiinţă inclusiv necreştini! O comisie din Congregaţia amintită analizează cazul (repetăm: cel mai adesea este vorba de vindecări) şi dacă la final se ajunge la concluzia că nu există vreo explicaţie ştiinţifică atunci se consideră că avem de-a face cu o minune. Desigur, nu ajunge doar verdictul comisiei ştiinţifice. Există şi o comisie teologică implicată în proces, iar viaţa (eventual şi scrierile) candidatului sunt atent analizate înainte de a se studia presupusele minuni.

Sfinţii sunt prietenii cei mai buni şi apropiaţi ai lui Dumnezeu. Desigur, fiecare este liber să se roage direct lui Dumnezeu, sau uneia dintre cele trei Persoane din Preasfânta Treime. Şi la fel de liber şi să înalţe rugăciunile spre Dumnezeu cerând ajutorul prietenilor Lui.

Avem tentaţia uneori de a-i situa pe sfinţi pe nişte piedestale foarte-foarte înalte, considerându-i aproape nişte extratereştri, nişte supra-oameni, pe scurt persoane cu care avem prea puţin în comun. În fapt, dacă le citim vieţile, vom vedea că toţi au fost oameni asemenea nouă, cu lucruri bune şi cu… scăpări. Dacă Sf. Augustin ne-ar fi fost contemporan, ne-ar fi povestit despre tinereţea petrecută în cluburi obscure. Şi totuşi au ajuns sfinţi! Aceasta pentru că au ales – cel puţin de la un moment dat încolo, şi înnoindu-şi mereu acest angajament – să asculte de Domnul şi să îi împlinească voia. Aici stă forţa exemplului lor! În contexte de viaţă atât de diferite ei ne arată că vocaţia la sfinţenie ne este comună tuturor. Mai important: că sfinţenia este accesibilă tuturor. Şi nu este vorba de o datorie opţională.

Da. Ne-o spune Isus Cristos (Mt 5,48). Ne-o spune şi Biserica. Îl cităm de exemplu pe Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea: Toţi cei din Biserică primesc şi deci împărtăşesc chemarea comună la sfinţenie. Cu titlu deplin, fără nici o diferenţă de ceilalţi membri ai Bisericii, credincioşii laici sunt chemaţi la ea: „Toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii”. „Toţi credincioşii sunt chemaţi şi datori să tindă spre sfinţenie şi spre desăvârşirea stării proprii.” (Christifideles Laici, 16)