Pages Menu
Categories Menu

Francisc de AssisiSf. Francisc de Assisi

  • călugăr
  • 1181-1226
  • n.: în 1181, Assisi, Umbria, Italia
  • d.: la 4 octombrie 1226, Portiuncula, Italia
  • 4 octombrie (latin)

Despre Sfântul Francisc de Assisi, Papa Benedict al XV-lea spunea: „Este imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită din toate timpurile”; iar pentru Dante Alighieri este omul „a cărui viaţă minunată mai bine s-ar cânta-n cerescul cor” (Paradisul, XI, 95). Deşi dintr-o familie modestă, prin dragostea lui vie faţă de Tatăl Creatorul şi surorile creaturi, a exercitat o influenţă extraordinară asupra vieţii religioase a creştinismului apusean, cu ecouri binefăcătoare în manifestările sociale şi artistice.

S-a născut în anul 1182, fiind primul copil al soţilor Petru şi Pica Bernardone. Petru Bernardone era un mare negustor de stofe şi deseori lipsea de acasă, obligat de interesele comerţului său la călătorii îndelungate prin diferite ţări. La întoarcerea dintr-o călătorie în Franţa, ia cunoştinţă de naşterea primului său copil, căruia la botez i s-a dat numele de Ioan. Din simpatie faţă de ţara din care tocmai se întorsese, a hotărât să-i schimbe numele în Francesco, cu înţelesul de „francez”, conform unui obicei mai vechi de a se da copilului născut în lipsa tatălui numele ţării în care acesta se afla. Francisc însuşi a îndrăgit acest nume, arătând o deosebită simpatie faţă de Franţa şi de limba franceză, de care se folosea în împrejurări solemne. În copilărie a învăţat şi limba latină, folosită la slujbele bisericeşti şi în cancelariile timpului, dar a preferat în toată viaţa limba vorbită de popor, italiana veche, şi în această limbă şi-a exprimat chemarea lui fierbinte la reînnoirea vieţii creştineşti şi a turnat versurile simple şi fermecătoare din „Cântecul Fratelui Soare”.

Datorită condiţiilor din casa părintească, precum şi temperamentului său nobil deschis, Francisc ajunge floarea tineretului din Assisi, rege al celor mai fastuoase petreceri şi vânători. Tatăl, deşi nu vedea cu ochi buni risipa făcută de fiul său, îi permitea asemenea manifestări, cu speranţa de a-l face să se ataşeze de activitatea comercială. Dar viitorul îl va dezamăgi. În timpul unei lupte dintre Assisi şi Perugia, Francisc cade prizonier şi un an de zile împarte cu mai mulţi concetăţeni viaţa aspră de prizonierat. La întoarcerea acasă se îmbolnăveşte. Recăpătându-şi sănătatea simte cum sufletul este cuprins de dezgust faţă de petrecerile şi bucuriile de mai înainte şi i se pare că va găsi adevărata mulţumire în fapte de vitejie pentru apărarea Locurilor Sfinte.

Cu acest gând se îndreaptă spre Spoleto, unde un cavaler renumit se pregătea să meargă în Cruciadă, dar pe drum, aude parcă un glas care l-a întrebat: „Francisc! ce este mai nobil: să fii în slujba stăpânului, sau în slujba servitorului său?” A înţeles că era glasul lui Cristos, care trăieşte în cei săraci şi suferinzi. Se reîntoarce la Assisi şi începe a se amesteca printre cei săraci, a vizita spitalele, a petrece multe ore în faţa unui Crucifix din bisericuţa Sf. Damian, aflată în afara oraşului Assisi. Aici se ruga astfel: „Dumnezeule Preaînalt, luminează cu lumina ta întunericul inimii mele. Dăruieşte-mi o Credinţă dreaptă, o Speranţă neclintită, o Dragoste desăvârşită”. Odată, în timpul unei rugăciuni pline de fervoare, Răstignitul de pe cruce i-a spus: „Francisc, mergi şi repară biserica mea!” Gândindu-se la starea jalnică a multor lăcaşuri sfinte, oferă o mare sumă de bani pentru refacerea lor, şi el însuşi adună materialele şi contribuie la lucrările de renovare.

Neliniştit de noul fel de viaţă al fiului său, Petru Bernardone îl cheamă pe Francisc în faţa Episcopului şi-i cere să-i înapoieze sumele de bani luate pentru a fi date altor biserici; aici are loc actul despărţirii definitive de viaţa lumească de până atunci. Sub privirile înmărmurite ale Episcopului şi ale celor care-l înconjurau, Francisc se dezbracă de haine, aşează pe ele banii şi le întinde tatălui său, spunând: „De acum voi putea zice cu adevărat: Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Nu a fost un gest teatral, ci ruptura totală cu dragostea faţă de bunurile materiale şi logodna solemnă cu „Domniţa Sărăcie”. De acum înainte va trăi din munca braţelor sale, sau din mila inimilor darnice. Mulţi locuitori din Assisi, în primul rând tatăl şi fratele său, au considerat că şi-a pierdut minţile, în timp ce alţii, văzând bunătatea lui faţă de toţi oamenii, bucuria netulburată a inimii şi seninătatea feţei, dragostea faţă de lăcaşurile şi slujbele sfinte, au înţeles că în mijlocul lor a apărut un mare apostol al lui Cristos.

În curând, în jurul lui Francisc s-a adunat un grup de doisprezece concetăţeni din Assisi, care, urmând sfatul evanghelic şi îndemnul lui, au dăruit averile lor săracilor şi au îmbrăţişat viaţa de pocăinţă şi sărăcie propusă de el. Pentru aceştia a scris un regulament intitulat: „Regula et vita fratrum minorum”, „Regula şi viaţa fraţilor minori”, şi împreună s-au dus la Roma pentru a cere aprobarea din partea Sfântului Părintele Papa a noului mod de viaţă. Papa Inocenţiu al III-lea a refuzat să aprobe o normă de viaţă atât de severă, considerând-o peste puterile omeneşti. Se spune că peste noapte, Inocenţiu al III-lea a văzut în vis cum biserica din Lateran, „Capul şi Mama tuturor bisericilor”, era aproape să se dărâme, când un om mic de statură, îmbrăcat foarte sărăcăcios, încins cu o frânghie, a sărit din întuneric şi cu umărul a sprijinit turnul înclinat şi apoi l-a readus la locul său; privind cu atenţie, Papa a descoperit trăsăturile feţei Sărăcuţului – il Poverello – cu care vorbise în ajun. La următoarea întâlnire cu grupul „penitenţilor” din Assisi, Papa Inocenţiu al III-lea le-a dat aprobarea şi binecuvântarea sa pentru noul fel de viaţă călugărească, şi le-a permis să predice întoarcerea la adevărata trăire a Sfintei Evanghelii. Atunci a luat fiinţă „Ordinul Fraţilor Minori” sau Ordinul I franciscan. Era în vara anului 1209.

Cuvântul simplu dar înflăcărat al lui Francisc a trezit în multe suflete dorinţa de a se dărui lui Cristos, spre a-i sluji în totală sărăcie. Între acestea s-a numărat şi tânăra Clara Scifi, care în ziua de Florii a anului 1212 părăseşte castelul părintesc şi se retrage lângă bisericuţa Sf. Damian, unde în curând este urmată de alte tinere nobile şi generoase. Sub îndrumarea lui Francisc ia fiinţă al II-lea Ordin franciscan, pentru femei, ordinul călugăriţelor Clarisse, care se va răspândi foarte repede în întreaga Europă.

Pentru persoanele care nu se simţeau chemate să părăsească viaţa obişnuită în familie, Francisc întemeiază al III-lea Ordin franciscan, deschis tuturor credincioşilor dornici de o trăire mai intensă a desăvârşirii creştineşti. În rândurile acestei a treia familii franciscane vor intra bărbaţi şi femei din toate stările sociale, tineri şi bătrâni, oameni învăţaţi, precum şi neştiutori de carte, laici şi clerici.

Încă de la începutul întoarcerii sale la Dumnezeu, Francisc dorea să meargă în mijlocul necreştinilor, îndeosebi al mahomedanilor care stăpâneau Locurile Sfinte şi luau în robie pe mulţi creştini, şi să le vestească pe Cristos. După mai multe încercări nereuşite, în anul 1219 se alătură unor cruciaţi şi ajunge până la sultanul Egiptului, Melek-el-Kamel. Acesta, impresionat de măreţia ce iradia din ţinuta Sărăcuţului, îl ascultă cu interes şi respect, dar nu-i urmează cuvântul; apoi, spre uimirea spahiilor care aşteptau să mai reteze un cap de ghiaur, îl trimite cu o escortă de onoare în tabăra creştină. Francisc vizitează locurile sfinte şi vede cu durere greutăţile şi primejdiile prin care trebuiau să treacă pelerinii veniţi din depărtări să venereze Sfântul Mormânt. Întorcându-se în patrie, a intervenit la Sfântul Părinte Papa pentru acordarea indulgenţei Porţiunculei, prin care se ofereau creştinilor ce vizitau biserica „Sfânta Maria a Îngerilor” de lângă Assisi aceleaşi favoruri spirituale ca şi celor ce ar fi mers la locurile sfinte. În luna decembrie 1223, obosit şi slăbit din cauza vieţii aspre ce şi-a impus-o, Francisc se retrage la un schit din Valea Rieti, aproape de Greccio. Aici, cu ajutorul unui prieten, pregăteşte o sărbătoare a Naşterii Domnului mai puţin obişnuită. Cere să se construiască un altar în mijlocul pădurii, sub un acoperiş improvizat, lângă altar să se aducă o iesle adevărată, cu paie, pe care să fie aşezată o statuietă reprezentându-L pe Pruncul Isus; în apropiere să se afle un bou şi un măgar şi astfel Sfânta Liturghie să fie celebrată într-un cadru cât mai asemănător cu noaptea Sfântă a Naşterii Domnului. Din toate părţile au coborât spre pădurea de la Greccio credincioşi cu felinare aprinse, şi la Sfânta Liturghie de la miezul nopţii Francisc, care era diacon, a aprins în inimile tuturor o flacără de iubire faţă de Pruncul divin. Iniţiativa Sfântului Francisc s-a răspândit în toată creştinătatea, şi, sub diferite forme, apropie taina Întrupării Domnului de sufletele noastre.

De la Rietti, Francisc s-a retras în liniştea muntelui Alvernia, pentru a se pregăti de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie. Aici a primit darul sfintelor stigmate, şi timp de doi ani, până la moarte, a purtat în trupul său rănile dureroase şi glorioase ale lui Isus. Între timp a început să-şi piardă vederea. La porunca superiorilor, – el încredinţase altora conducerea Ordinului întemeiat de dânsul -, s-a supus unor tratamente dureroase, care însă nu au făcut decât să-i mărească suferinţa. Pentru câteva luni este dus, la cererea lui, în grădina mănăstirii surorilor clarisse; aici compune textul şi melodia pentru „Cântecul Fratelui Soare”. Deoarece medicul i-a spus că nu mai are de trăit decât foarte puţin, a adăugat strofa: „Lăudat fii Tu, Domnul meu, de sora noastră moartea cea trupească, de care nici un om viu nu poate scăpa”. Sora moartea va veni la el în seara zilei de 3 octombrie 1226. Trupul i-a fost aşezat în bisericuţa Sf. Gheorghe din Assisi, deşi în timpul vieţii el ceruse ca rămăşiţele pământeşti să-i fie aruncate pe Colina Iadului, unde erau îngropaţi sinucigaşii şi condamnaţii. După doi ani, în 1228, Papa Grigore al IX-lea îl va ridica la cinstea sfintelor altare, iar în 1230, osemintele sale vor fi transferate în măreaţa bazilică în care se află şi astăzi, venerate de întreaga creştinătate. În anul 1939, Papa Pius al XII-lea l-a proclamat Patron principal al Italiei, numindu-l „cel mai italian dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre italieni”. Francisc din Assisi a dovedit prin viaţa şi operele lui că adevărata sfinţenie alimentează adevărata iubire faţă de oameni, de ţară, de natură, de tot ce-i frumos şi bun în lumea creată de Bunul Dumnezeu.

Prenumele de Francisc provine din numele purtat de tribul germanic al francilor, care în secolele V şi VI au pus stăpânire pe Galia romanizată şi au dat naştere poporului şi regatului francez. Înţelesul originar al cuvântului franc este acela de „liber, curajos, cinstit, fără ascunzişuri”, înţeles păstrat şi astăzi în multe expresii. Forma „francisc” se folosea ca adjectiv, arătând o persoană care făcea parte dintre francezi sau avea simpatie faţă de Franţa ori poporul francez; ulterior a fost folosită şi ca nume personal. Datorită renumelui Sfântului Francisc de Assisi, a devenit un prenume foarte îndrăgit, având şi femininul Francisca. Din onomastica românească veche s-a păstrat numele Frâncu, cu derivatele Frâncea, Francesa, Frangulea, Fradu, etc., toate având sensul numelui Francisc. Prin împrumut din alte limbi, se întâlnesc şi formele: Franţ, Frenţe, Renţea, Ferenţ, Franţiska cu hipocoristicele Franzi, Fanny, Zissi. În lumina vieţii minunate a Sărăcuţului din Assisi, familia numelui Francisc evocă icoana vie a celui mai curat eroism.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Biografii: varianta 1 / varianta 2

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *