Sf. Monica

• 322-387
• n.: în 322, Tagaste, Africa de Nord
• d.: în 387, Ostia, Italia
• 27 august (latin)
• 4 mai (bizantin)

Nu era posibil ca Sfânta Monica să aibă un biograf mai atent şi mai devotat decât Augustin, pe care ea l-a născut de două ori: după trup şi după suflet. În Confesiunile Sfântului Augustin citim: „Ea mi-a dat viaţă în trupul său, ca să ajung la lumina timpului, şi mi-a dat viaţă în inima sa, ca să mă nasc pentru lumina veşnică”.

Monica s-a născut la Tagaste, în Africa, astăzi, Souk-Ahres, în regiunea Konstantina din nordul Algeriei, într-o familie creştină. De foarte tânără a fost măritată cu un bărbat nebotezat, numit Patriciu; cu el a avut doi fii, pe Augustin şi Navigiu, şi o fiică, al cărei nume nu ne este cunoscut. Nu a avut o viaţă uşoară şi a suferit mult din partea soţului, un om cu un caracter dificil şi iute la mânie; ea l-a îmblânzit prin metoda pe care o explica astfel: el îşi ţinea mâna departe de ea, deoarece ea îşi stăpânea limba. A avut mângâierea să-l aducă la baia botezului cu un an înainte de a muri.

Rămasă văduvă, şi-a îndreptat toată grija spre fiul său mai insensibil la chemarea harului divin, inteligent, dar nehotărât. Pentru el s-a rugat şi a plâns. A căutat să fie în permanenţă aproape de el, înţelegătoare şi discretă; pentru a nu-l pierde din ochi, a mers după el în peregrinările lui prin Italia, la Roma şi la Milano. „Nu e cu putinţă ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”, i-a spus în somn o voce misterioasă. Augustin a fost botezat în anul 387. Au petrecut împreună vara, în aşteptarea plecării în Africa a Monicăi, din Portul Ostia. Aici, Augustin consemnează ultimele convorbiri cu mama lui; din ele cunoaştem marea nobleţe a sufletului acestei femei incomparabile, de o inteligenţă puţin obişnuită, ţinând seamă de adâncimea gândurilor pe care le schimba cu Augustin. „S-a întâmplat” – scrie el în capitolul al nouălea al Confesiunilor – „că ne aflam singuri, sprijiniţi de pervazul ferestrei care dădea în grădina interioară a casei unde locuiam, la Ostia. Vorbeam între noi, cu o nespusă încântare, fără să ne mai amintim de cele din trecut, dar privind numai spre viitor, şi încercam împreună să înţelegem, la lumina adevărului, cum va fi viaţa veşnic fericită a sfinţilor, viaţă pe care ochiul nu a văzut-o, urechea nu a auzit-o şi niciodată nu a ajuns-la inima omului”.

Ultimele cuvinte ale Monicăi ne redau imaginea sufletului ei: „Fiul meu, în ceea ce mă priveşte, nu există nimic care să mă atragă în această viaţă. Nici nu ştiu ce mai am de făcut aici şi pentru ce mai stau. Un singur lucru mă îndeamnă să doresc să mai trăiesc puţin: dorinţa de a te vedea creştin înainte de a muri. Dumnezeu mi-a dat şi mai mult: adică te văd dispreţuind bucuriile trecătoare şi slujindu-i numai lui. Ce mai am de făcut aici?” La puţin timp după aceasta, a murit la Ostia, mai înainte de a se îmbarca pentru întoarcerea în patrie. Era în anul 387 şi ea împlinise vârsta de 55 de ani. Rugăciunile şi lacrimile ei au dăruit Bisericii pe unul dintre cei mai mari învăţători ai creştinătăţii.

Este greu de stabilit înţelesul şi originea cuvântului „Monica”. Se face apropiere între el şi cuvântul grecesc Monos = singur; în acest, caz, Monica ar avea înţelesul de: „singură, unică, fără pereche”, sau se apropie de cuvântul latinesc monna = mamă, soţie, şi are înţelesul de „femeie vrednică, ce-şi îndeplineşte misiunea de mamă şi soţie”. În Sfânta Monica vedem împlinite ambele sensuri, ea rămânând un exemplu fără pereche de soţie şi mamă creştină.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti