Pages Menu
Categories Menu

Pio da PietrelcinaSf. Pio da Pietrelcina

  • preot
  • 1887-1968
  • n.: la 25 mai 1887, Pietrelcina, Benevento, Italia
  • d.: la 23 septembrie 1968, San Giovanni Rotondo, Foggia, Italia
  • 23 septembrie (latin)

„Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos” (Galateni 6.14). Asemenea apostolului Paul, Padre Pio da Pietrelcina a pus în centrul vieţii şi a activităţii sale de apostolat Crucea Domnului său ca tăria, înţelepciunea şi gloria sa.

Acest demn urmaş al Sfântului Francisc de Assisi s-a născut la 25 mai 1887 la Pietrelcina, în Arhidieceza de Benevento, fiu al lui Grazio Forgione şi al Mariei Giuseppa De Nunzio. A fost botezat în ziua următoare şi i s-a dat numele Francesco. La 6 ianuarie 1903, la vârsta de 16 ani, a intrat în noviciatul călugărilor capucini din Morcone, unde la 22 ianuarie a îmbrăcat haina de franciscan şi a luat numele de Fratele Pio. La sfârşitul anului de noviciat a depus voturile simple, şi la 27 ianuarie 1907 a făcut profesiunea solemnă. După ce a fost hirotonit preot la 10 august 1910 la Benevento, a stat cu familia sa din motive de sănătate. În septembrie 1916 a fost trimis la mănăstirea de la San Giovanni Rotondo, şi a rămas acolo până la moartea sa.

Plin de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, Padre Pio şi-a trăit deplin vocaţia de a lucra pentru răscumpărarea omului, în conformitate cu misiunea specială care a marcat întreaga sa viaţă şi pe care a exercitat-o prin îndrumarea spirituală a credincioşilor: reconcilierea sacramentală a penitenţilor şi celebrarea Euharistiei. Culmea activităţii sale apostolice a fost celebrarea Sfintei Liturghii. Credincioşii care luau parte la Liturghie erau martorii apogeului şi deplinătăţii spiritualităţii sale.

La nivelul carităţii sociale, s-a angajat în uşurarea durerii şi a suferinţei multor familii, în primul rând fondând „Casa Sollievo della Sofferenza” (Casa pentru Alinarea Suferinţei), deschisă la 5 mai 1956. Padre Pio s-a dedicat asiduu rugăciunii. El petrecea ziua şi o mare parte din noapte în conversaţie cu Dumnezeu. Spunea: „În cărţi îl căutăm pe Dumnezeu, în rugăciune îl găsim.” Credinţa l-a făcut să accepte întotdeauna voinţa misterioasă a lui Dumnezeu.

El şi-a demonstrat iubirea deplină pentru aproapele primind, timp de mai bine de 50 de ani, nenumărate persoane care au recurs la ministerul şi la confesionalul său, la sfatul şi mângâierea lui. Era aproape asediat: îl căutau în biserică, în sacristie, în mănăstire. Şi el se dăruia tuturor, reaprinzând credinţa, împărţind haruri, aducând lumină. Dar în special în săraci, în cei aflaţi în suferinţă şi în bolnavi vedea imaginea lui Cristos, şi li se dăruia în mod particular.

Virtutea tăriei a strălucit în el. El a înţeles foarte curând în viaţă că trebuie să meargă pe Calea Crucii, şi a acceptat acest lucru pe dată, cu curaj şi din iubire. Timp de mai mulţi ani, a experimentat suferinţele spirituale. Timp de mulţi ani a suportat durerile şi rănile sale cu o seninătate admirabilă. Când a trebuit să se supună investigaţiilor şi restricţiilor în ministerul său preoţesc, a acceptat totul cu profundă umilinţă şi resemnare. În faţa acuzaţiilor nedrepte şi a calomniilor a rămas tăcut, având încredere întotdeauna în judecata lui Dumnezeu, a superiorilor săi imediaţi şi a propriei sale conştiinţe.

În mod sincer gândea despre sine că este nedemn de darurile lui Dumnezeu, plin de slăbiciune şi infirmitate, şi în acelaşi timp binecuvântat cu favoruri divine. În mijlocul la atât de multă admiraţie în jurul său, spunea: „Vreau doar să fiu un călugăr sărac care se roagă”. Încă din tinereţe, sănătatea sa nu a fost foarte robustă, şi în special în ultimii ani ai vieţii sale s-a înrăutăţit repede. Moartea l-a găsit pregătit şi senin în ziua de 23 septembrie 1968, la vârsta de 81 de ani. O impresionantă mulţime de oameni a participat la înmormântarea sa.

La 20 februarie 1971, la doar trei ani după moartea lui Padre Pio, Papa Paul al VI-lea, vorbindu-le Superiorilor Ordinului Capucin, le-a spus: „Priviţi ce faimă a avut, cum oamenii din lumea întreagă s-au adunat în jurul lui! Oare de ce? Poate pentru că a fost un filosof? Pentru că a fost înţelept? Pentru că avea la dispoziţie multe resurse? Pentru că slujea Sfânta Liturghie cu umilinţă, asculta mărturisiri din zori şi până în amurg şi era – nu este uşor de spus acest lucru – unul care a purtat rănile Domnului nostru. A fost un om al rugăciunii şi al suferinţei”. Încă din timpul vieţii s-a bucurat de o largă faimă de sfinţenie, datorită virtuţilor sale, spiritului său de rugăciune, sacrificiului şi dedicării totale pentru binele sufletelor.

În anii care au urmat după moartea sa, faima sfinţeniei şi a miracolelor sale a crescut tot mai mult, răspândindu-se în întreaga Biserică, în întreaga lume. Dumnezeu arăta astfel Bisericii dorinţa sa de a-l glorifica pe pământ pe servul său fidel. În scurt timp, Ordinul Capucin a întreprins paşii prevăzuţi de dreptul canonic pentru începerea cauzei de beatificare şi canonizare. În 18 decembrie 1997, în prezenţa Papei Ioan Paul al II-lea, a fost promulgat decretul privind trăirea eroică a virtuţilor. La 2 mai 1999, în cursul unei Sfinte Liturghii solemne concelebrate în Piaţa San Pietro, Papa Ioan Paul al II-lea l-a beatificat pe Venerabilul Serv al lui Dumnezeu Padre Pio da Pietrelcina, stabilind data de 23 septembrie ca sărbătoarea sa liturgică. Canonizarea sa a avut loc la 16 iunie 2002.

Sursa: Vatican.va

Biografii: varianta 1 / varianta 2

Opinii? Sugestii? Completări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *