Fer. Alberto Marvelli

• laic
• 1918-1946
• n.: la 21 martie 1918, Ferrara, Italia
• d.: la 5 octombrie 1946, Rimini, Forli, Italia
• 5 octombrie (latin)

Născut la Ferrara la 21 martie 1918, Alberto Marvelli a fost al doilea din şase fraţi, şi a crescut într-o familie cu adevărat creştină, în care viaţa de pietate se împletea cu activitatea caritativă, catehetică şi socială. A frecventat Oratoriul salezian şi Acţiunea Catolică, unde şi-a maturizat credinţa printr-o alegere decisivă: „programul meu se rezumă într-un cuvânt: sfânt”.

Se ruga cu reculegere, învăţa catehismul cu convingere, manifesta zel apostolic, caritate, seninătate. Avea un caracter puternic, era hotărât, cu o voinţă fermă şi generos; avea un puternic simţ al dreptăţii, şi exercita o puternică influenţă asupra tuturor prietenilor săi. Era un tânăr un sportiv şi dinamic, căruia îi plăceau toate sporturile: tenisul, voleiul, atletismul, fotbalul, înotul, excursiile pe munte. Dar cea mai mare pasiune a lui era bicicleta, şi ca mijloc privilegiat al apostolatului şi al activităţii sale caritative.

În timpul Universităţii şi-a maturizat formarea culturală şi spirituală, alegându-şi-l ca model pe Piergiorgio Frassati. După ce a absolvit ingineria mecanică la 30 iunie 1941, Alberto a trebuit să plece în armată. Italia era în război; un război pe care Alberto îl condamna cu o fermitate lucidă: „să coboare repede pacea cu dreptate pentru toate popoarele, şi războiul să dispară pentru totdeauna din lume”. Lăsat la vatră pentru că avea alţi trei fraţi pe front, a lucrat pentru o scurtă perioadă la FIAT, în Torino.

După tragicele evenimente din 25 iulie care au dus la căderea fascismului şi ocuparea pământului italian de către germani, la 8 septembrie 1943, Alberto s-a întors la Rimini. Ştia care este misiunea sa: să devină un operator al carităţii. După fiecare bombardament era primul care alerga să îi ajute pe răniţi, să îi încurajeze pe supravieţuitori şi să îi asiste pe muribunzi, să îi scoată dintre ruine pe cei îngropaţi de vii. De asemenea, Alberto împărţea celor săraci tot ceea ce reuşea să adune: saltere, pături, vase. Cumpăra de la ţărani şi negustori alimente, iar apoi cu bicicleta încărcată cu provizii mergea acolo unde ştia că este foamete şi boală. Uneori se întorcea acasă fără încălţări sau fără bicicletă: le dăduse celor care aveau mai mare nevoie.

În perioada ocupaţiei germane, Alberto a reuşit să salveze mulţi tineri de deportare. A reuşit, printr-o acţiune curajoasă şi eroică, să deschidă vagoanele deja sigilate şi pornite din gara Santarcangelo, şi să elibereze bărbaţii şi femeile care trebuiau să ajungă în lagărele de concentrare. După eliberarea oraşului, în 23 septembrie 1945, a avut loc prima întâlnire a Comitetului de Eliberare, din care făcea parte şi Alberto Marvelli. Nu era înscris în nici un partid, nu fusese partizan, dar toţi au recunoscut şi apreciat munca enormă depusă de el în favoarea celor prigoniţi.

Era tânăr de doar 26 de ani, dar înfrunta concret problemele cu competenţă, avea curaj în situaţiile cele mai dificile, şi o disponibilitate fără limite. Pe un mic carneţel Alberto scria: „a sluji este mai bine decât a fi slujit. Isus slujeşte”. În acest spirit îşi împlinea fiecare îndatorire civică. Când au reapărut partidele în Rimini, s-a înscris în Partidul Democraţiei Creştine, trăind implicarea sa în politică asemenea unei slujiri aduse colectivităţii: activitatea politică putea şi trebuia să devină expresia cea mai înaltă a credinţei trăite.

Convins că „Nu trebuie să ducem cultura doar intelectualilor, ci întregului popor”, a fondat o Universitate populară. A deschis o cantină pentru săraci; îi invita pe aceştia la Liturghie, se ruga cu ei, iar apoi la cantină le servea masa şi le asculta nevoile. Activitatea sa în favoarea tuturor era neobosită. Numărându-se printre fondatorii ACLI (Asociaţia Catolică a Muncitorilor Italieni), a înfiinţat o cooperativă pentru cei care lucrau în construcţii. Intimitatea cu Isus Euharisticul nu devenea niciodată închidere în sine, îndepărtare de angajamentele sale şi de istorie. Dimpotrivă, atunci când vedea că lumea din jurul lui se află sub semnul nedreptăţii şi al păcatului, Euharistia devenea pentru el forţă pentru a întreprinde o muncă de eliberare, capabilă să umanizeze faţa pământului.

În seara zilei de 5 octombrie 1946 se îndrepta cu bicicleta spre o adunare electorală, fiind şi el candidat pentru alegerile administraţiei comunale. La ora 20,30, l-a lovit un camion militar. A murit la doar 28 de ani, după câteva ore în care nu a mai fost conştient; mama lui Maria, puternică în durere, a fost alături de el. Întreaga Italie a deplâns moartea sa: în istoria apostolatului laicilor, figura lui Alberto Marvelli este aceea a unui autentic precursor al Conciliului Vatican II, în ceea ce priveşte implicarea laicilor pentru însufleţirea creştină a societăţii. Despre el, servul lui Dumnezeu Giorgio La Pira scria: „Biserica din Rimini va putea spune noilor generaţii: iată, vă arăt cum este viaţa creştină autentică”.

Sursa: Vatican.va